Funcţionarul – tentativă de reabilitare

M-am întrebat adesea dacă în România contemporană noţiunea de carieră publică are cu adevărat sens. Dacă ideea unui angajament durabil în serviciul public, într-o instituţie a guvernării locale sau centrale, poate avea vreun grad de atractivitate pentru cei mai buni dintre absolvenţii universităţilor de azi. Dacă, în fapt, într-o instituţie publică nu eşuează doar inteligenţele prudente, vocaţiile mediocre, talentele incerte.

E greu să te sustragi evidenţei că funcţionarul nu are astăzi cea mai măgulitoare imagine. Reprezentarea lui virtuală include lipsa manierelor, izul de rutină şi dezinteres, suspiciunea de corupţie. Suntem departe, aşadar, de a putea admite – sau doar închipui – ideea unei aristocraţii publice, a unei elite de merit care să-şi dedice biografia slujirii binelui comun în interiorul instituţiilor guvernamentale. Pe de-o parte, avem o lege a funcţiei publice şi un cursus honorum care scandează, prin clase şi grade, competenţa, destonicia şi fidelitatea funcţionarilor români. Pe de altă parte, absenţa tradiţiei şi o mentalitate difuz antielitară descurajează orice comparaţie cu, de pildă, Tabelul Rangurilor prin care Petru cel Mare structura o „nobilime” administrativă în slujba Rusiei Imperiale. Prestigiul funcţionarului român nu-l egalează nici măcar pe acela, mai modest, al birocratului Austriei habsburgice, figură exaltată melancolic de romanele unui Joseph Roth.

Ce ne lipseşte pentru a avea o funcţionărime demnă, măcar, de exigenţele „întăririi capacităţii instituţionale” despre care se vorbeşte, pe bună dreptate, atât de des? Întâi de toate, probabil, instituţii care, prin transparenţă şi politeţe, să facă zilnic proba că s-au eliberat de ereditatea toxică a comunismului. În al doilea rând, o cultură a serviciului public al cărei rol ar fi multiplu: a încuraja vocaţiile germinale, a legitima opţiunile formate, a premia competenţele manifeste şi a expune public meritele indubitabile. În al treilea şi, poate, cel mai importat rând: exemple stimulante de funcţionari publici.

După părerea mea, în România de azi sunt încă puţin numeroase instituţiile interesante pentru un absolvent cultivat, inteligent şi ambiţios. Instituţii care să promită credibil perspective de valorizare morală şi de progres profesional unui tânăr cumsecade şi talentat. Experienţa mi-a dovedit totuşi că Ministerul de Externe este o asemenea instituţie şi că, plecând de la el, reabilitarea prestigiului serviciului public ar putea dobândi consistenţă.

Câteva argumente. La noi, ca şi aiurea, meseria diplomatică beneficiază încă de o sumă întreagă de stereotipuri pozitive: că selecţionează crema funcţionărimii, că se pretează doar inteligenţelor vii, firilor sofisticate şi spiritelor natural cosmopolite. Imaginarul obştesc atribuie diplomatului calităţi morale şi intelectuale măgulitoare, iar meseria diplomatică este şi ea înconjurată de rumori pozitive. Prejudecata comună îl plasează pe diplomat în contexte valorizante – negocieri, recepţii, întrevederi – şi îi atribuie talente ieşite din comun – dezinvoltură, erudiţie, tact.

Din fericire, realitatea diplomaţiei române de azi livrează suficiente exemplificări în carne şi oase ale „sterotipurilor” descrise mai sus. E vorba de persoane a căror probitate şi competenţă sunt dublate de inteligenţă, cultură şi bune maniere; e vorba, în general, de femei şi bărbaţi încă tineri, cu o preistorie profesională onorabilă în afara MAE şi cu rezultate convingătoare în interiorul sistemului. Ei vorbesc cel mai plauzibil, deşi foarte discret, despre capacitatea acestei instituţii de a se reinventa după 1989 şi tot ei explică rezultatele – orice s-ar spune – excelente ale diplomaţiei noastre: integrarea în NATO şi UE. (Pe cei care le atribuie unui soi de „fatalism geopolitic” îi invit să fie rezonabili.)

Admit că mie însumi mi-ar fi fost imposibil, sau mult mai greu, să mă adaug corpului diplomatic dacă aceşti oameni n-ar fi existat. Exemplele mele, fiindcă ale unui neofit, nu sunt neapărat numeroase, dar nici exhaustive; le voi da cu discreţie pentru a marca, şi în acest fel, exemplaritatea lor. TB, de pildă, ambasador, eseist sofisticat şi antropolog profesionist, face plauzibilă combinaţia, părelnic paradoxală, dintre cultura înaltă şi administraţia de vârf. MC, ambasador în „exil” temporar la o altă instituţie guvernamentală, reinventează în România funcţia mandarinatului, adică a autorităţii exercitate fulgerător, onest şi discret. A.V. a parcurs, după 1990, toate secvenţele profesionale ale carierei şi a rămas, la apogeu, generos şi modest. LC, SM, Th.P, V.A sau VP. întruchipează cu toţii destine ale unor universitari care ar putea (re)urca oricând la catedră, în ţară sau în lumea largă. Au decis, totuşi, că meseria diplomatică este cel puţin la fel de palpitantă ca aventura în labirintul paradisiac al bibliotecii.

Persoane ca cele pe care, aproape, le-am numit dau Ministerului profilul său ideal, identitatea fără de care nici o instituţie performantă nu ar putea funcţiona. Oameni ca aceştia explică fără cuvinte de ce birourile Ministerului au fost ocupate de desantul unei tinerimi ambiţioase şi fermecătoare. Ei demonstrează debutanţilor că talentul, abnegaţia şi bunacuviinţă nu au ieşit din uz, fiindcă mai pot hrăni, iată, cele mai onorabile cariere. Ei ar putea reabilita, în fine, nobleţea intrinsecă a serviciului public şi prestigiul implicit al funcţionarului, personaj de care România nu se poate totuşi dispensa.

Marius LAZURCA

Sursa: http://longtelegram.shortlist.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s