Curriculum vitae

Prenume, nume:

Nicolae Federiuc

Anul şi locul naşterii:

Sunt născut în ’79 (la sfârşit de an) într-un sat situat în centrul Moldovei: Caracui, raionul Hânceşti sau judeţul Lăpuşna, cum se spunea înainte să (re)vină comuniştii la putere. În satul din care vin străzile nu au denumire iar casele nu au număr, aşa că, întotdeauna, când eram nevoit să îndeplinesc tot felul de formulare pentru diverse situaţii, nu aveam cu ce să completez rubricile „str.”, „nr.”, „scara”, „apartamentul” etc., din care cauză mă simţeam de obicei cam jenat.

Studii:

Gimnaziale: La şcoală am mers în 1986, aveam 6 ani. De altfel, am fost prima promoţie care a mers de 6 ani la şcoală (până la noi şi după noi, am impresia, în clasa I se mergea de 7 ani). De asemenea, am fost prima şi singura promoţie care nu a sărit peste nici o clasă… Cei de aici ştiu ce înseamnă asta. Deşi atunci încă învăţam să scriem cu litere chirilice, eu le cunoşteam şi pe cele latineşti, le-am învăţat de la maică-mea care era (şi este) profă de franceză. În clasa I am fost primit în octombrei iar în clasa a IV-a în pioneri. Pe vremea aceea, se organizau trei perioade (la început de an, la jumate de an şi la sfârşit de an) în care elevii deveneau pioneri: în prima erau primiţi cei care erau fruntaşi la învăţătură, în cea de-a doua – cei cu rezultate medii, respectiv, în a treia perioadă – cei care nu o prea aveau cu învăţătura. Eu am fost primit din prima, pentru că eram printre primii, dacă nu chiar primul din clasă. Şi aşa am prins şi eu o juma’ de an să fiu pioner (din ce îmi amintesc detaşamentul se numea „Zina Portnova”), că, după aceea, s-a terminat cu pioneria, că o picat URSS-ul (slavă Domnului).

Liceale: În sat am învăţat până într-a VIII-a. Am venit la Chişinău să-mi continui studiile la liceul „Vasile Alecsandri”. Aici am învăţat până la început de clasa XI-a şi m-am transferat la şcoala 6 de la Botanica (pentru că, şi de această dată, eram prima promoţie care nu mai primea diplomă după 11 clase, fiind introdus BAC-ul obligatoriu). Am mers la şcoală ca să-mi fac atestat de 11 clase. Cred că nu am prea fost inspirat atunci, deoarece cu atestatul meu de 11 clase nu am reuşit să intru la facultate şi am fost nevoit să pierd un an ca, după aceea, să mă întorc la liceu şi să dau BAC-ul.

Superioare: La Timişoara am ajuns pur întâmplător. De fapt mi-am depus dosarul pentru Bucureşti (în anul acela nu se dădeau examene de admitere la facultate în România, concursul era în baza mediei de la BAC). Îmi amintesc că atunci când am completat formularul pentru universitate mi s-a spus că pot să aleg două variante (două oraşe). Asta în cazul în care nu reuşesc la o universitate, mă transferă la concurs pentru a doua (sau ceva de genul ăsta). Am ales Universitatea din Bucureşti, Facultatea de jurnalism, şi, ca alternativă, mi-am ales Iaşiul. După aproximativ două, sau chiar trei săptămâni, când nu mai aveam nici o speranţă, am fost sunat acasă şi anunţat că… am intrat la facultate. Am avut mari emoţii când plecam la Bucureşti. Era pentru prima dată când treceam frontiera (de fapt, am mai fost o dată în România, în ’90, la Podul de flori, dar eram cam mic pe atunci şi nu-mi aduceam prea bine aminte). Şi bineînţeles că nu am închis un ochi pe drum (pentru cine nu ştie, de la Chişinău până la Bucureşti îs cam nouă ore de mers cu autocarul). Eram impresionat dar şi suficient de stresat. Ghinionul meu a fost însă că, exact când am ajuns la Bucureşti, acolo începuseră grevele în învăţământ. Microfoane în faţa universităţii, scandări, lozinci şi eu cu două genţi mari, pe care abia le căram, îmi făceam loc printre protestatari spre secretariat unde ştiam că trebuie să figurez într-o listă. O mică paranteză: E şi normal că nu aveam de unde să ştiu unde e facultatea aşa că eram nevoit să întreb la tot pasul de trecători. Şi ăştia vorbeau atât de repede că nu înţelegeam nimic (şi eu care credeam că ştiu bine româna am descoperit că nu e chiar aia cu care m-am obişnuit la televizor). În fine… Cu chiu cu vai, am dat peste o secretară nu prea politicoasă şi nici pe departe binevoitoare. Mi-a spus că nu figurez în nici o listă şi că programul ei de lucru cu studenţii s-a încheiat. Mi-a trântit uşa în nas şi am rămas aşa. Uimit, speriat, obosit, flămând, şocat. Nu ştiam ce să fac mai departe. Am mai încercat să vorbesc cu unul, cu altul, fără nici un rezultat: nu figuram în lista celor admişi. Eram panicat. Deja trecuse de ora 16.00 şi eu tot cu genţile în stradă am rămas. Toţi mi-au zis să vin a doua zi, dar eu nu aveam unde să rămân peste noapte.

Am decis să mă întorc acasă şi să nu mai vin în veci în România. Ş-am plecat (nu cu mai puţine aventuri, dar la asta o să revin altă dată)…

Acasă le-am zis la ai mei că nu mă mai duc niciodată în România. Ei m-au „înţeles”, dar nu au ezitat să meargă la Comisia de admitere şi să întrebe ce s-a întâmplat. S-a ridicat un întreg tărăboi. De la Minister de la Bucureşti le-au transmis la ai noştri să-mi zică să mai vin o dată şi să merg direct la ei. Cu greu m-au convins ai mei să mai plec o dată la Bucureşti… De data aceasta nu mai aveam nici un pic de entuziasm. Cu inima cât un purice am ajuns la Ministerul român al Educaţiei. Acolo m-au întâmpinat foarte binevoitori, cică „unde ai fost, de atâta timp te aşteptăm…”, ce să-ţi povestesc… Şi-au cerut scuze că nu eram în liste, chipurile, eu am fost admis de către minister dar nu şi de facultate care nu mai avea locuri şi care a respins lista de noi admişi ai Ministerului (de aici şi grevele peste care nimerisem prima dată, cereau ăştia autonomie universitară, bla, bla, bla…). Îmi zice: „tu oricum eşti admis, numai că trebuie să mergi în alt oraş. Imediat să vedem unde te primesc”. A stat vreo 20 de minute agăţat de telefoane, după care mă întreabă dacă nu am nimic împotrivă să plec la Timişoara. Nu am mai negociat, îmi era frică să nu trebuiască să mă întorc din nou acasă. Nu ştiam că Timişoara se află la aproximativ 9 ore de mers cu trenul, iar eu nu dormisem deja vreo 30 de ore. Nici până la Timişoara nu am închis un ochi (nimerisem în compartiment cu 6 ţigani, care ronţăiau seminţe şi făceau o gălăgie de răsuna tot vagonul. În afară de asta îmi era frică să nu-mi fure ceva).

TIMIŞOARA!!! Am rămas profund impresionat. Era mai cald decât la noi cu vreo 6-7 grade, frunzele de pe copaci erau încă verzi deşi era deja 1 noiembrie. Curat, plăcut, frumos, nimeni nu se agita, nu se grăbea. Toată lumea extrem de amabilă, politicoasă, caldă…

Cel mai mult îmi era frică de secretară (din experienţa de la Bucureşti). De data aceasta, doamna Vali a fost cu totul altfel de cât îmi închipuiam. Foarte atentă şi înţelegătoare. Când a văzut cât de speriat şi chinuit sunt, m-a lăsat în birou şi a mers singură să-mi facă toate actele (mai târziu am descoperit că doamna Vali era colegă de grupă cu mine la Jurna’). Mi-am dat seama că m-am grăbit să-mi fac impresie generală despre români şi România…

Am fost înscris la Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie, specializarea Jurnalistică-franceză. Am fost cazat imediat şi lăsat să mă odihnesc. Mi s-a spus: „Odihneşte-te. Nu e nevoi să vii la ore mâine şi poimâine. Ia şi revină-ţi, adaptează-te”. Nu-mi venea să cred. Timişoara s-a dovedit a fi mediul în care visam eu până atunci să trăiesc. Mi-am zis că nu o să plec niciodată de acolo…

Activităţi extracurriculare:

Când am ajuns în anul II de facultate (primul a fost pur şi simplu extraordinar. Mi-am făcut o mulţime de prieteni, am chefuit din plin…), am decis, împreună cu câţiva colegi, tot din Basarabia, să înfiinţăm o organizaţie pentru studenţii basarabeni din Timişoara. Chipurile să fie ceva care să ne reprezinte, să-i ajute pe tinerii noştri să se integreze, să promovăm o imagine bună despre noi aici în Timişoara. Şi iaca-aşa, dintr-o glumă, ne-am trezit cu asociaţie. Am numit-o, iniţial, Asociaţia Studenţilor Basarabeni Creştini din Timişoara (ASBCT). Tot atunci am şi realizat primul nostru proiect: Simpozionul cultural „27 martie – Ziua Basarabiei”. Am avut un aşa succes de nu-ţi venea să crezi. O mulţime de personalităţi, jurnalişti. Invitaţii la Radio Timişoara, declaraţii de presă. Am prins aripi. Ne-am zis că următorul nostru proiect să nu mai fie un simplu simpozion, ci chiar un ditamai festival. Şi am reuşit. Până în ziua de azi, la Timişoara se organizează anual, în preajma zilei de 27 martie (în cinstea Zilei Unirii Basarabiei cu Ţara de la 27 martie 1918), Festivalul „Zilele Basarabiei”.

Nu mult după aceea, am devenit preşedinte de organizaţie. Am schimbat denumirea în Organizaţia Studenţilor Basarabeni. Am fost preşedinte până în 2005 când am decis să mă întorc acasă. În această perioadă am realizat destul de multe activităţi: concursuri, simpozioane, tranninguri etc. Am înfiinţat chiar şi o revistă, „Nota Bene!”, unde m-am manifestat pentru prima dată în calitate de jurnalist (şi nu pur şi simplu – am fost redactor-şef!).

Acasă m-am întors pentru că am considerat că aşa este corect. În general, mesajul nostru, al organizaţiei, pentru studenţii basarabeni a fost că trebuie să se întoarcă în Moldova, deoarece asta aşteaptă România de la noi…

Şi am revenit la Chişinău.

Adevărul e că m-am despărţit cu mult greu de Timişoara…