Eșecurile pe bandă rulantă ale guvernării în chestiuni principiale, inclusiv falimentul „reformei justiției”, exprimă nu doar lipsă de viziune, incompetență și/sau rea intenție. Mai e o problemă, care se acutizează sezonier, la fel ca bolile cronice – atunci când puterea dă semne vizibile de slăbiciune, în interiorul sistemului se produce o metamorfoză care nu face decât să-i grăbească plecarea.
Puterea se sprijină, în primul rând, pe percepții. Nu-i suficient să preiei conducerea instituțiilor-cheie și să domini numeric în sfera de luare a deciziilor. Mai e nevoie ca aceste decizii să fie executate de cei care au această sarcină. Dar pentru asta ei trebuie să-ți recunoască autoritatea, în caz contrar, nu ți se supun și atunci rămâi doar cu dorințele. Mai mult decât atât, aici funcționează legea junglei – dacă liderul pare slab, confuz și incapabil să țină situația sub control, zilele lui devin numărate. Va fi, la un moment dat, sugrumat de propria-i haită.
Voronin a guvernat două mandate consecutive și l-a câștigat și pe al treilea, în primul rând, pentru că emana încredere și avea autoritate. Poate în democrațiile avansate lucrurile funcționează altfel, la noi însă încă se mai aplică legile din sălbăticie. Și nu-i vorba că oamenii noștri ar fi mai înapoiați decât ceilalți, ci de faptul că ei au fost mereu pe cont propriu, prin urmare, se supun în doar două situații: din frică sau din respect față de lider.
Maia Sandu însă le-a pierdut pe ambele. Oricât ar încerca ea acum să se rățoiască sau se pună bine cu „supușii”, instabilitatea pe care a generat-o și incapacitatea de a-și impune voința i-au jucat festa deja. Oamenii n-o mai percep ca pe un garant al propriei securități, fapt care-i determină să se uite tot mai mult prin părți și să-și caute protecție în altă parte.
Or, spre deosebire de oamenii obișnuiți, cei din sistem știu foarte bine să citească semnele, ei anticipează lucrurile. Iar când semnele pentru guvernare sunt proaste, ei încep să-și pregătească ieșirea și-și tatonează deja terenul pentru a intra în grațiile puterii viitoare, chiar dacă încă nu știu cum va arăta aceasta. Și refuză să-și mai asume riscuri.
Un exemplu în acest sens este și licitația de la aeroport. Funcționarii cu drept de semnătură și-au dat demisia unii după alții, în primul rând pentru că au simțit că actuala putere se clatină, respectiv nu va fi cine să-i apere de răzbunarea celor care abia așteaptă să o vadă căzută. Repet, nici nu contează dacă ei chiar comit o ilegalitate, e suficient că există deja această percepție.
Tot așa e și cu așa-numitul concurs de desemnare a procurorului general, și cu alte decizii care au impact major în societate. Lipsa de încredere că ceea ce fac ei va avea durabilitate în timp îi detemină să ezite, să se spele pe mâini și să-i lase pe alții să-și asume aceste decizii. Doar că și ceilalți trăiesc același sentiment, respectiv, începe jocul de-a cartoful fierbinte – îl aruncă dintr-o mână în alta, până îl scapă jos. Această stare de spirit e foarte molipsitoare și se transmite rapid de la unul la altul, prin urmare, la un moment dat, capătă proporții de avalanșă și se oprește abia după ce mătură totul în cale.
Nu știu dacă Maia Sandu are vreun plan care să-i permită să iasă din acest cerc vicios. Dar dacă n-are și va continua să marșeze pe aceeași retorică, șansele ei de a se menține la putere sunt minime. Cu tot sprijinul internațional de care se bucură.
Dar ce altceva ar putea să mai spună?
Nicolae Federiuc 
Lasă un comentariu