Prestigiosul ziar american Washington Post a publicat, săptămâna aceasta, un articol semnat de fostul asistent adjunct al Secretarului de Stat al SUA, David J. Kramer, care se referă la relaţiile dintre Washington şi Moscova şi rolul care îi revine Republicii Moldova în această ecuaţie geopolitică. În articolul respectiv fostul oficial american, un bun cunoscător al realităţilor geopolitice din această zonă a Europei, face o presupunere care nu poate să nu îngrijoreze autorităţile de la Chişinău: administraţia SUA ar fi dispusă să cedeze Rusiei Georgia şi Moldova pentru a-şi reface relaţiile cu Moscova.

Astfel, David J. Kramer se întreabă retoric: „În interesul de a elimina problemele iritante de pe agenda sa cu Moscova, administraţia Obama va vinde Georgia şi Moldova şi nu va mai cere retragerea Rusiei din aceste două ţări?” Aşadar, observăm că fostul asistent adjunct al Secretarului de Stat al SUA, David Kramer, îşi exprimă temerea că SUA ar putea miza pe relaţii pozitive cu Rusia în detrimentul vecinilor din regiune ai acestei ţări, fiind vorba în particular de Georgia şi Republica Moldova şi, nu în ultimul rând, de Ucraina, care, iată, a renunţat definitiv, se pare, la cursul său euroatlantic promovat de fosta administraţie de la Kiev. Totodată, fostul oficial american aminteşte că Federaţia Rusă îşi menţine forţele militare în regiunea Transnistreană şi nu a făcut nici un pas pentru retragerea acestora, în pofida angajamentului pe care şi l-a asumat în 1999, în cadrul summitului OSCE de la Istanbul.

„Obama şi alţi înalţi oficiali americani au spus în mod repetat că nu recunosc „SFERA DE INFLUENŢĂ” a Federaţiei Ruse, dar acţiunile sau non-acţiunile sale vorbesc mai tare decât aceste cuvinte. Prin neglijarea ţărilor din regiune, Obama face exact această cedare pentru sfera de influenţă”, mai notează David J. Kramer în editorialul publicat în Washington Post.

Cine este David J. Kramer şi de ce afirmaţiile acestuia trebuie luate în serios

Este de notat faptul că David J. Kramer a avut, în trecut, un rol crucial în ceea ce priveşte evoluţia lucrurilor pe direcţia reglementării transnistrene. De numele său este legată deturnarea unui scenariu suspect de reglementare a conflictului transnistrean, „sugerat” de administraţia de la Kremlin şi aproape acceptat de preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, în primăvara anului 2007.

Vom aminti, în context, că la 11 aprilie 2007, Vladimir Voronin a organizat o întrevedere într-un cerc restrâns la care au participat Vasile Tarlev (pe atunci prim-ministru), Vladimir Ţurcan (deputat PCRM), Mark Tkaciuk (consilier prezidenţial), dar şi doi lideri ai opoziţiei parlamentare – Iurie Roşca (preşedinte PPCD) şi Dumitru Diacov (preşedinte PD). Dintre persoanele cu funcţii-cheie în stat a lipsit, din motive necunoscute, doar spicherul comunist de atunci, Marian Lupu.

La această întrevedere s-a discutat despre intenţia de a adopta o aşa-numită decizie strategică privind forţarea unor alegeri parlamentare anticipate în toamna anului 2007. Alegerile urmau să se desfăşoare odată cu scrutinul din Transnistria, căreia urma să-i fie acordate aşa-numite cote pentru alegătorii din regiunea transnistreană şi să fie formată o a doua circumscripţie pentru această regiune, de 18-19 mandate, în Legislativul de la Chişinău. Pe de altă parte, se dorea ca această întrevedere să fie una cu caracter consultativ şi care să testeze reacţia partenerilor politici de la PPCD şi PD.

După întâlnirea „de taină” cu preşedintele moldovean, singurul care a luat o atitudine publică a fost Iurie Roşca, care a atras atenţia, într-un interviu amplu acordat ziarului FLUX, asupra pericolelor spre care este împinsă Republica Moldova în cazul acceptării acestui nou scenariu rusesc de reglementare transnistreană. „Consider că este prematur să dramatizăm excesiv această consultare într-un cerc relativ restrâns la Preşedinţia Republicii Moldova, care a avut loc la 11 aprilie, şi, în acelaşi timp, consider că este nevoie de multă reţinere, tact, corectitudine şi maturitate politică în direcţia continuării consultărilor cu partidele politice, cu factorii de decizie, cu societatea civilă şi, nu în ultimul rând, cu partenerii occidentali, Uniunea Europeană, OSCE şi SUA, dar şi cu ţările vecine, pentru a căuta să identificăm cea mai echilibrată şi mai reuşită cale de soluţionare a diferendului transnistrean”, a declaratatunci Iurie Roşca.

Liderul PPCD a mai menţionat, în seara aceleiaşi zile, de 11 aprilie 2007, guvernul de la Kiev a decis prelungirea misiunii de monitorizare a segmentului transnistrean al frontierei moldoveneşti, împreună cu Uniunea Europeană şi cu autorităţile Republicii Moldova. „Mă gândesc dacă nu cumva această precipitare în încercarea de a forţa subiectul transnistrean este legată şi de acest element extrem de important pentru ţara noastră, când Ucraina îşi păstrează corectitudinea şi fermitatea în sprijinirea Republicii Moldova şi a eforturilor Uniunii Europene pentru curmarea contrabandei şi legalizarea circulaţiei mărfurilor. Impresia mea este că, în doi ani de zile, regimul separatist de la Tiraspol va slăbi substanţial din motive economice, politice, psihologice şi prin simplul contrast între situaţia dramatică din această parte a ţării noastre, aflată într-o mizerie economico-socială cumplită şi sub o presiune politico-militară nesuferită, şi progresele care se înregistrează în dreapta Nistrului, în direcţia reformelor politice, economice şi în direcţia integrării europene. Iată de ce unii au nevoie de forţarea acestui scenariu. Nu văd nici o tragedie în faptul că se găsesc oameni la Moscova sau la Chişinău, cărora le vin asemenea idei, care avansează astfel de propuneri. Orice propunere trebuie discutată la modul cel mai serios şi poziţia ţării noastre trebuie să fie una corectă, elegantă, dar în acelaşi timp fermă şi să nu se abată câtuşi de puţin de la principiile care au stat la baza consensului politic statornicit în ţara noastră după ultimele alegeri parlamentare şi prezidenţiale, consens care se întemeiază pe ideea de rezolvare a diferendului transnistrean în acord cu interesele naţionale ale ţării noastre şi pe ideea de integrare europeană, democratizare şi reformă. În momentul de faţă, pentru mine nu este foarte clar dacă este vorba despre un plan elaborat în mod minuţios şi în spatele căruia ar sta nişte decizii ferme şi definitive sau doar de o încercare de a elabora o nouă tactică în abordarea problemei diferendului transnistrean, din partea unor cercuri influente de la Moscova”, a accentuat Iurie Roşca.

Imediat după această intervenţie publică, Iurie Roşca, pe atunci vicepreşedinte al Parlamentului, a avut o serie întreagă de întrevederi cu reprezentanţii misiunilor diplomatice occidentale acreditate la Chişinău, în cadrul cărora şi-a expus viziunea vizavi de riscurile la care este expusă Republica Moldova, în cazul în care renunţă la formatul de negocieri 5+2, în favoarea unui format restrâns 2+1 (care să implice Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova).

Ideea privind un posibil nou plan de reglementare transnistreană negociat în secret de către autorităţile de la Chişinău şi Federaţia Rusă fără participarea celorlalţi mediatori şi a observatorilor din partea UE şi SUA au provocat o adevărată navetă diplomatică în Republica Moldova. Astfel, în aprilie 2007, chiar în aceeaşi săptămână, Chişinăul a fost vizitat de către asistentul adjunct al Secretarului de Stat al SUA, David Kramer; reprezentantul special al Uniunii Europene pentru Moldova, Kalman Mizsei; de un reprezentant al Preşedinţiei spaniole a OSCE, dar şi de însărcinatul cu Afaceri al Ministerului rus de Externe, reprezentatul Rusiei la negocierile în formatul 5+2, Valeri Nesteruşkin.

Dintre oficialii menţionaţi mai sus, doar asistentul adjunct al Secretarului de Stat al SUA, David Kramer, a dat publicităţii rezultatele vizitei sale la Chişinău în cadrul unei conferinţe de presă. Kramer a declarat atunci că a primit asigurări specifice din partea preşedintelui Vladimir Voronin, ministrului de Externe, Andrei Stratan, şi a ministrului Reintegrării, Vasile Şova, precum că nu există nici un nou plan rus de reglementare transnistreană. Kramer a reiterat poziţia SUA, potrivit căreia, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, precum şi transparenţa şi legitimitatea trebuie să fie principiile de bază ale oricărei soluţii de reglementare. De asemenea, el a accentuat că retragerea trupelor şi muniţiilor ruse din regiunea transnistreană trebuie să însoţească sau chiar să preceadă orice plan de reglementare. În acelaşi timp, oficialul american a susţinut ideea transformării actualei operaţiuni de pacificare din regiune în una cu mandat internaţional, aşa cum propun şi autorităţile de la Chişinău. Întrebat despre viziunea SUA cu privire la viitorul statut al regiunii transnistrene, Kramer a optat în favoarea unei autonomii în cadrul Republicii Moldova, menţionând că Washingtonul dezaprobă un aranjament federativ sau confederativ.

Prin urmare, în urma acestei reacţii ferme din partea Occidentului, „scenariul” respectiv de „reglementare transnistreană” a fost invalidat în primăvara lui 2007 şi nu a mai fost pus în aplicare.

Republica Moldova, înghesuită între UE şi Rusia

Iată că, la doar trei ani de la acele evenimente, Moscova mai face o încercare, doar că, între timp, a reuşit să neutralizeze două dintre principalele obstacole care o împiedicau atunci să-şi ducă planul la bun sfârşit: 1. Favoritul său la prezidenţialele din Ucraina câştigă alegerile şi, astfel, Kievul se transformă dintr-ul adversar al intereselor geopolitice ruseşti în zonă într-un aliat de nădejde care este dispus să susţină Moscova în a se impune militar, economic şi politic în regiune; 2. Reuşeşte să determine SUA să-şi redefinească interesele în această regiune şi să adopte o nouă abordare în relaţia cu Rusia. Compromisul făcut de SUA în acest sens, dacă e luăm în calcul semnalul transmis de David Kramer, constă în faptul că Moscova îşi restabileşte influenţa politică şi militară în ţările din fostul spaţiu sovietic limitrofe zonei Mării Negre aflată tradiţional sub control militar rusesc.

Astfel, în această situaţie, când se pare că SUA a devenit mult mai concesivă în raporturile sale cu Kremlinul, singurul partener relevant al Republici Moldova pentru găsirea unei formule de soluţionare a conflictului transnistrean în avantajul Chişinăului, rămâne Uniunea Europeană. Vom aminti, în acest sens, că, deocamdată, frontiera moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean este monitorizată de Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi Ucraina (EUBAM) care are rolul de a-i determina pe agenţii economici din regiunea transnistreană să se înregistreze la Chişinău pentru efectuarea operaţiunilor de import-export. Or, unul dintre subiectele discutate de Dmitri Medvedev şi Victor Ianukovici este anume deblocarea frontierei Republicii Moldova cu Ucraina pe segmentul regiunii transnistrene, ceea ce ar însemna din start neutralizarea Misiunii EUBAM şi lipsirea Chişinăului de dreptul de a exercita controlul asupra propriei frontiere de stat.

În aceste condiţii, putem deduce că, în cazul în care UE nu va mai putea menţine parteneriatul cu Kievul în ceea ce priveşte problema transnistreană, Republica Moldova se va transforma într-o zonă-tampon, menită să atenueze efectele unor posibile neînţelegeri de ordin geopolitic care pot apărea între cele două sfere de influenţă – Rusia şi UE. Iar acest lucru poate determina destabilizarea pe termen lung a situaţiei din Republica Moldova, cu efecte sociale, politice şi economice dezastruoase pentru ţara noastră.

Marţi, 18 mai, Vladimir Filat a precizat poziţia Guvernului cu privire la declaraţia respectivă, salutând implicarea tot mai activă a partenerilor internaţionali în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, menţionând că Executivul a luat act de declaraţia preşedinţilor Rusiei şi Ucrainei, care denotă „voinţa politică a celor două state de a contribui la reglementarea conflictului transnistrean”. Totodată, Guvernul şi-a exprimat disponibilitatea de a purcede imediat la negocieri constructive în formatul „5+2”.

Însă, dacă vom analiza atent declaraţia integrală a Guvernului moldovean, vom stărui asupra unor aspecte care doar aparent nu merită a fi luate în calcul.

Astfel, este ciudată poziţia premierului Filat care evită să invoce angajamentele asumate de Rusia, în cadrul Summitului OSCE de la Istambul, privind retragerea imediată şi necondiţionată a trupelor ruseşti dislocate în regiunea transnistreană şi a întregului arsenal militar de pe teritoriul Republicii Moldova. Iată ce a cerut Rusiei premierul Filat: „retragerea muniţiilor şi armamentului din Transnistria şi, de asemenea, a contingentului militar care asigură paza acestora”.

Deci, Filat face diferenţă între trupele care „păzesc” arsenalul şi alte trupe ruseşti, pe care nu le numeşte, dar care există în număr mare şi au statut de „pacificatori” şi renunţă la principalul argument al Republicii Moldova în dialogul cu Rusia şi anume la angajamentul asumat de Moscova la Istanbul, care prevedea retragerea completă a forţelor ruseşti, fără vreo diferenţiere şi fără vreo condiţie.

Un alt detaliu important îl constituie şi faptul că Filat vorbeşte despre retragerea „de pe teritoriul Transnistriei”, în loc să spună de pe teritoriul Republicii Moldova, aşa cum este stipulat în Decizia Summitului OSCE de la Isanbul. Ori este vorba de o eroare de exprimare a premierului, sau, poate, Filat nu are cunoştinţe despre importanţa acestor nuanţe. Dar, în acelaşi timp, suntem în drept să ne întrebăm dacă nu cumva această abordare conţine şi anumite interpretări ascunse. Mai ales că, într-un interviu acordat, zilele acestea, postului de radio Europa Liberă, Filat şi-a exprimat speranţa că Medvedev şi Ianukovici vor respecta „toate înţelegerile anterioare” referitoare la Transnistria. Or, prin această declaraţie, Filat se pliază pe formula tradiţională moscovito-tiraspoleană, care invocă, de fiecare dată, expresia „ранее достигнутых договоренностей” (trad. – „toate înţelegerile anterioare”). Această sintagmă a fost impusă de partea rusă în mai toate acordurile bilaterale în problema transnistreană: memorandumul Primakov din 1997, acordul de la Odesa din 1999, planul Kozak din 2003 (care, din fericire, nu a fost semnat) şi memorandumul Medvedev-Voronin din martie 2009.

Fără îndoială, situaţia delicată în care s-au pomenit autorităţile de la Chişinău după întrevederea Medvedev-Ianukovici le impune acestora să manifeste, mai mult ca niciodată, profesionalism, responsabilitate şi o delicateţe diplomatică de excepţie. Dar ceea ce ar trebui să facă în primul rând autorităţile este să pună bazele unui consens naţional care să implice întreaga clasă politică, un consens care să răspundă exclusiv intereselor naţionale ale Republicii Moldova.