Există unele profesii care sunt nobile prin definiție. Ceea ce le ridică deasupra celorlalte este faptul că cei care le îmbrățișează își asumă responsabilități și riscuri uriașe. Sunt acei oameni care, în caz de criză majoră, se află mereu în față și își riscă propria viață pentru a salva viața celorlalți. Printre aceștia se numără militarii, pompierii și, desigur, medicii.

Dacă începe un război, primii care ies să înfrunte moartea sunt soldații. Un soldat nu are dreptul moral să întrebe de ce este trimis să lupte și nici nu poate să refuze.

Când se aprind pădurile, orașele, casele sau când au loc tot felul de cataclisme, sunt trimiși să lupte cu stihiile pompierii și salvatorii. Și ei merg încolo fără să crâcnească, inclusiv să moară, pentru că asta este misiunea lor. Asumată.

Dacă vin ciuma și bolile, toată speranța e în medici. Ei sunt salvarea și tot ei sunt cei care riscă cel mai mult. Și n-au dreptul să lase mâinile în jos, pentru că asta înseamnă moarte și durere pentru ceilalți.

Omenirea se confruntă, periodic, cu fiecare din aceste pericole. Doar în ultimul an, am avut războaie cumplite, incendii devastatoare, iar acum, iată, suntem nevoiți să luptăm cu un virus ucigaș, care amenință întreaga civilizație. Și iarăși, după soldați, pompieri, a venit, din nou, rândul medicilor să se sacrifice.

Anume în asta constă noblețea lor. Sunt oamenii aflați sub jurământ. Sunt cei de care depinde totul, în momente critice. Și ei merită, cu adevărat, aplauzele noastre și toată prețuirea.

Doar că, uneori, din exces de zel, interese ascunse sau falsă compasiune împingem spre derizoriu tot acest sacrificiu. Ucidem noblețea în sine și le anihilăm eroismul, făcându-i să arate slabi și lași. Mulți dintre ei cad involuntar în această capcană și se descalifică pe ei înșiși. Înțelegeți ce spun?

Suntem bombardați, în aceste zile, de scrisorele anonime în care ni se prezintă, foarte colorat, drama din spitale. De pe ecranele televizoarelor, tot felul de politruci și băgători de seamă plâng cu lacrimi de crocodil de grija medicilor și își dau ochii peste cap când constată fariseic că acești oameni se descurcă cum pot, din cauză că nu au tot ce este necesar. Mesaje lacrimogene și isterice, menite să stârnească milă și să sădească neîncredere în rândul oamenilor care așteaptă ajutor. Culmea e că multe vin inclusiv din partea unora care au avut posibilitatea să schimbe situația, dar n-au schimbat-o. O frustrare idioată, care, în mod normal, ar trebui să stârnească repulsie.

Avem în față un dezastru, un pericol de moarte. Anume acum avem nevoie de repere, de puncte de sprijin. Iar specificul acestei drame îi obligă anume pe medici să devină stâlpul de care ne sprijinim. Dacă ei vor ceda, ce vor face ceilalți?

Am auzit, în aceste zile, că mai mulți studenți de la medicină se oferă voluntar să ajute în combaterea pandemiei. Au zis că sunt gata să înfrunte riscurile și că simțul datoriei îi cheamă la luptă. Fără salarii, absolut necondiționat. Iată despre ei aș vrea să vorbim. Și despre toți ceilalți care nu se smiorcăie, ci, dimpotrivă, ne încurajează. Și ne asigură că nu suntem singuri și că are cine să ne apere. Ei sunt cei care trebuie să ridice moralul, pentru că de asta depinde, în cea mai mare parte, victoria în război.

Dumnezeu să le întoarcă înzecit celor ce dăruiesc și să-i binecuvânteze pe cei ce se sacrifică!