Potrivit reprezentanţilor PD şi PL, Vladimir Filat insistă asupra partajării funcţiilor în guvern în mod proporţional cu mandatele obţinute la alegeri, ceea ce ar însemna ca peste 50 la sută din funcţiile din guvern, inclusiv funcţia de prim-ministru, ar urma să revină PLDM. Şi, întrucât noua majoritate dispune de mandate insuficiente pentru a putea alege şeful statului, la sfârşitul anului viitor, să fie organizate noi alegeri parlamentare anticipate. Or, în această situaţie, partidul premierului ar putea lua decizii de unul singur, ceilalţi doi urmând să aibă un rol decorativ, fără putere de decizie. Acest lucru i-ar permite premierului să-şi asume integral guvernarea până la viitoarele alegeri, implicit să-şi mărească considerabil capitalul politic, astfel încât după următoarele anticipate să-şi dubleze numărul de mandate şi să poată guverna de unul singur, nefiind nevoit să mai caute aliaţi cu care să împartă funcţiile-cheie în stat.

Strategia PLDM este cât se poate de logică, dacă e să ţinem cont de modul perfid în care s-a manifestat Filat în raport cu foştii săi parteneri din AIE. Or, eşecul lamentabil al AMN, dar şi scorul modest înregistrat de PL şi PD la ultimele alegeri, este, în mare parte, „meritul” colegului Filat, care, profitând de poziţia sa de prim-ministru şi de câteva ministere-cheie care i-au revenit, a demontat, cărămidă cu cărămidă, partidele partenerilor de coaliţie. Toată lumea îşi aminteşte cum Filat absorbea nesăţios filialele teritoriale ale AMN în special, dar şi cele ale PD şi PL, şi cum acesta îi ademenea, într-un mod total neortodox, pe primarii şi reprezentanţii consiliilor raionale aleşi pe listele altor partide, inclusiv ale partenerilor de coaliţie, determinându-i să adere la PLDM.

PLDM, groparul foştilor colegi de coaliţie

Astfel, situaţia PD este cât se poate de jenantă. În primul rând, PD, deşi a participat la guvernare, nu-şi poate asuma efectele pozitive ale acesteia, pentru că rolul său în fostul şi încă actualul guvern a fost perceput de către opinia publică ca fiind unul pur formal, de subordonare în raport cu partidul premierului Filat. PD a fost perceput mai degrabă ca antipod al PL-ului în chestiuni de importanţă secundară pentru marea majoritate a populaţiei, cum ar fi aşa-zisele probleme identitare sau cele legate de „adevărul istoric”, probleme care, cum se spune în popor, „nu ţin nici de foame, nici de sete”.

Nici PL nu se află într-o poziţie prea bună. Deşi Mihai Ghimpu obţinuse funcţia de preşedinte al Legislativului şi, prin cumul, pe cea de şef interimar al statului, acesta a fost limitat în acţiuni, neavând pârghii directe de influenţare a Executivului, care, fiind sub conducerea lui Filat, a boicotat orice acţiune politică a liderului PL. Astfel, la fel ca şi în cazul PD, liberalii au fost împinşi pe un segment electoral destul de îngust, fiind determinaţi să se consume, timp de un an de zile, în retorici sterile şi de multe ori iritante pentru o parte importantă de cetăţeni, ale căror probleme nu se regăseau în preocupările liderului liberal. Însuşi Mihai Ghimpu a repetat în mai multe rânduri că este limitat în acţiuni şi că Filat îşi asumă nejustificat rolul de lider al alianţei de guvernământ.

În altă ordine de idei, pe întreaga durată a mandatului actualului guvern, Filat s-a străduit să arate ca o figură distinctă în AIE, un fel 1 contra 3, cu scopul de a împărţi electoratul AIE în două jumătăţi egale: una pentru PLDM, iar a doua pentru celelalte trei componente ale AIE, respectiv PL, PD şi AMN. Or, acest lucru şi-a găsit confirmare în rezultatele alegerilor din 28 noiembrie: din cei aproximativ 60 la sută dintre votanţii alianţei, mai mult de jumătate (29,42%) au optat pentru PLDM, în timp ce cealaltă jumătate a revenit PD (12,72%), PL (9,96%) şi AMN (2,3%).

Acest rezultat nu a fost însă în stare să potolească setea avidă de putere a liderului PLDM. Mai mult decât atât, pentru „pragmaticul” premier acest rezultat a reprezentat un argument incontestabil care confirmă că, dacă situaţia continuă în acelaşi ritm, PLDM ar putea înghiţi şi cealaltă jumătate a electoratului AIE şi să devină astfel, singurul partid „democratic şi proeuropean”, în stare să ducă Republica Moldova în UE şi să împiedice o eventuală „revenire a comuniştilor la putere”.

Ghimpu şi Lupu – în legitimă apărare

Respectiva situaţie este binecunoscută celor doi foşti AIE-işti, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu, care înţeleg mai bine ca oricând că organizarea unor noi alegeri parlamentare anticipate s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru cei doi, existând chiar riscul ca cel puţin unul dintre ei să repete exemplul trist al AMN şi nu reuşească nici măcar să treacă pragul electoral de 4 la sută. De aceea, atât Lupu, cât şi Ghimpu, îşi doresc evitarea cu orice preţ a alegerilor anticipate şi instituirea unei guvernări cu mandat integral de 4 ani, timp în care să-şi poată consolida poziţiile şi să depăşească handicapurile de imagine cu care se confruntă în prezent. În acest context, chiar şi trecerea în opoziţie este mai convenabilă din punct de vedere politic şi electoral, decât o participare la o nouă guvernare provizorie, fără pârghii de decizie, în umbra distrugătoare a partidului condus de Vladimir Filat.

Mai ales că, deja astăzi, PD se confruntă cu deficienţe mari la capitolul imagine, fiindu-i imputată (nu fără intervenţia discretă a premierului Filat) pecetea de trădător al alianţei şi de om al comuniştilor, care ar fi dispus să readucă PCRM la putere, doar ca să se pricopsească cu funcţia de şef al statului. Această isterie generalizată a fost provocată şi alimentată de „oamenii de presă” ai lui Filat, care, chiar şi în cazul în care Marian Lupu ar alege să meargă pe varianta reconstituirii AIE, vor continua să valorifice umbra de neîncredere care planează asupra liderilor PD, cu scopul a distruge definitiv acest partid. Iar Lupu, neavând pârghii în Guvern, să nu se poată apăra.

Şi dacă o eventuală coalizare a PD cu PCRM, în vederea constituirii unei coaliţii de centru-stânga şi-ar găsi, într-un anume fel, justificare, ţinând cont de similitudinile ideologice care există între cele două formaţiuni, situaţia PL este mult mai dramatică. În primul rând, liderii PL au insistat, total neinspirat, asupra neadmiterii, sub nici o formă, a unei eventuale coaliţii de guvernare naţională, care să implice toate partidele cu reprezentare parlamentară, inclusiv PCRM. Cuvântul de ordine al liderilor PL, atunci când era vorba de o posibilă alianţă cu comuniştii, a fost „niciodată”. Or, se ştie că, mai ales în politică, regula este „niciodată să nu spui „niciodată””. Astfel, PL s-a încâlcit în propriile mreje, din care astăzi nu poate ieşi. Pe de o parte, riscă o moarte lentă, care ar dura circa un an de zile, până la următoarele alegeri anticipate, sau o lovitură puternică cu efect imediat, provocată de o posibilă complicitate la constituirea unei alianţe de centru-stânga. Cea de a doua variantă le-ar lăsa liberalilor ceva şanse de reabilitare, minime de altfel, însă doar în cazul în care s-ar constitui o guvernare cu un mandat de patru ani, iar PL ar rămâne în opoziţie. Nu mai puţin importante sunt şi alegerile locale generale, din primăvara anului viitor, în cadrul cărora PL are toate „şansele” să piardă şi ultima pârghie administrativă importantă de care dispune în prezent – funcţia de primar al capitalei.

PLDM împotriva tuturor sau toţi împotriva PLDM

Spuneam mai sus că a început să prindă contur conţinutul negocierilor, în vederea constituirii viitoarei guvernări. Liderii partidelor parlamentare, mai puţin PCRM, încep să se „scape cu vorba”, cu sau fără voie, despre fondul discuţiilor, lansându-se în acuzaţii şi învinuiri reciproce. Marian Lupu, de exemplu, l-a acuzat deschis pe Filat că tergiversează intenţionat reconstituirea AIE şi că refuză categoric să facă compromisuri. Acelaşi lucru l-au afirmat şi liderii PL, deşi mai puţin tranşant, dar lăsând să se înţeleagă clar că nu-şi doresc o alianţă cu PLDM în cadrul căreia să aibă rol secund, de purtători de manta ai lui Filat.

Prin urmare, cei doi îşi doresc să-l pună la respect pe Filat şi să-l determine să împartă egal portofoliile în guvern, astfel încât să aibă şanse de restartare politică egale, dacă tot se merge la noi anticipate. Însă, în cazul în care Filat va refuza să cedeze, constituirea unei AIE 2 va deveni imposibilă, iar Lupu va alege alianţa cu PCRM, în timp ce Ghimpu şi fracţiunea sa parlamentară îl va ajuta, votând pentru modificarea articolului 78 din Constituţie, care împiedică alegerea şefului statului, astfel încât Lupu să fie ales preşedinte. Aruncarea PLDM în opoziţie – aceasta ar singura variantă posibilă pentru oprirea ascensiunii politice a lui Filat, oprire pe care şi-o doresc mult atât liberalii lui Ghimpu şi Chirtoacă, cât şi democraţii lui Lupu, Diacov şi Plahotniuc. Or, un PLDM (care, de altfel, este format în cea mai mare parte din oportunişti şi oameni fără verticalitate), aflat în opoziţie şi în conflict direct cu Puterea, nu ar mai trebui nimănui şi s-ar descompune la fel de repede cum s-a constituit.