Nu poţi fi unionist şi satanist, în acelaşi timp

Am ezitat mult până a scrie despre acest subiect. Motivul a fost că personajele la care trebuie să mă refer nu merită asemenea atenţie, cel puţin, din perspectivă personală. Cu toate acestea, observăm că gluma se îngroaşă şi, în acest context, este necesar să spunem lucrurilor pe nume. Mă refer la marşurile pseudounioniştilor şi, respectiv, a pseudostataliştilor, care încep din ce în ce mai tare să clatine barca şubredă a stabilităţii şi păcii sociale din Republica Moldova.

Precizez, din start, că nu mă apuc să dezghioc care dintre cele două tabere are mai multă dreptate. Voi spune doar că, din punctul meu de vedere, şi unii, şi alţii, sunt nişte impostori, nişte demagogi şi chiar criminali (dacă e să privim lucrurile mai în profunzime), iar scopul lor este departe de cel declarat. Ei nu-i reprezintă pe cetăţenii moldoveni, nici pe cei cu viziuni proromâneşti, nici pe cei care încă mai „cântă cântece de fală” pentru „Moscova iubită, mândră capitală”.

Vreau să mă refer la tabăra celor care pretind că-i reprezintă pe unionişti. Nu la organizaţii sau partide, ci la omenii care apar în prim-plan, de fiecare dată, fluturând flamura românismului bătăios şi revoluţionar.

Ştiu bine că cea mai mare parte a intelectualităţii din ţara noastră, aşa cum este ea, şi, în special, a tinerilor moldoveni din ziua de astăzi (cei cu un oarecare nivel de pregătire şi apolitici, bineînţeles), manifestă o sensibilitate mai mare faţă de identitatea românească a acestui popor, faţă de limba română şi istoria acestui neam. Anume această categorie socială este cea mai vulnerabilă acum în faţa acestei psihoze colective care se doreşte a fi indusă în societatea noastră. Pentru că, de cele mai multe ori, emoţiile prevalează asupra raţiunii, iar atunci când omul se lasă pradă emoţiilor, riscă să se transforme într-un pion ghidat de o mână păroasă, care e dispusă să-l sacrifice de dragul unei mutări favorabile pe tabla de şah. Favorabilă pentru cel care face jocul, nu pentru pion, bineînţeles. Cum s-a întâmplat pe 7 aprilie 2009, de exemplu…

Zilele trecute, am găsit întâmplător pe un site de socializare (Facebook) un grup intitulat „Religia Satanistă”. Reprezentanţii acestui grup se prezintă în felul următor: „Suntem grupul care va crea cultul lui Satana în Republica Moldova. Sacrala noastră dorinţă este de a cuceri cu minciunile religioase tot mai multe buzunare!”

Grupul este constituit din 25 de membri, dintre care o parte sunt binecunoscuţi în mediul online, mai ales pentru poziţia lor tranşantă împotriva Bisericii Ortodoxe, dar şi pentru atitudini deschise proromâneşti şi unioniste. Cel mai activ de pe acest grup este Vitalie Lisnic, un blogger care se dă drept mare român şi unionist, dar, în acelaşi timp, duşman declarat al tradiţionaliştilor creştin-ortodocşi şi apărător fervent al minorităţilor sexuale. Desigur, nu lipseşte nici „ateul unionist” Oleg Brega şi nici luptătoarea pentru drepturile omului (homosexualilor şi lesbienelor, mai exact) Antoniţa Fonari.

Vă prezint numele celor 25 din grupul sataniştilor (admit că unii dintre ei au fost adăugaţi în acest grup fără ştirea lor. Însă acest lucru nu se poate spune despre cei care cunosc bine maşinăria Facebook şi o folosesc zi de zi, oră de oră): Vasile Costiuc, Octavian Apostol, Antoniţa Fonari, Oleg Brega, Dorina Gherganov, Parascovia Topada, Oxana Mititelu, Vitalie Lisnic, Anatol Hristea-Stan, Ricky Ardezianu, Ion Ţurcanu, Ana-Maria Spânu, Victoria Izbaş, Tecusa Tănase, Nicolae Mamaliga, Marina Vâzdoagă, Radu Butuc, Cristi Mariuţă, Sergiu Zgardan, Traian Babără, Basile Roşu, Lucian Vâlsan, Vlad Cebotari, Ionel Neagu, Oleg Badrajan şi un oarecare Релижие Супремэ, fondatorul grupului.

Nu pot şi nici nu vreau să mă pronunţ vizavi de cât de serioasă este această iniţiativă şi dacă respectivii indivizi realizează, cu adevărat, ce înseamnă aşa-zisa religie satanistă. Însă acest lucru nici nu este atât de important. Însuşi faptul că nişte tineri, cu pretenţia de lideri de opinie, îşi asumă deschis şi fără jenă această identitate „religioasă” reprezintă un semnal grav de degradare morală la care este tot mai expusă tânăra noastră generaţie.

Or, aceşti tineri degradaţi şi imorali, hulitori ai Bisericii lui Hristos, se prezintă astăzi în postura de oameni onorabili, care luptă, chipurile, pentru propăşirea neamului românesc, pentru recuperarea adevărului istoric şi pentru repunerea în drepturi a românilor de pe acest teritoriu. Şi aceşti indivizi sunt aplaudaţi şi chiar urmaţi de alte zeci, sute şi chiar mii (dacă e să le dăm crezare) de oameni, dintre care cea mare parte, mânată de o pornire sinceră, romantică până la naivitate, nu mai dă importanţă acestor detalii, definitorii, de altfel.

Cea mai mare dramă a românilor de la est de Prut, începând perioada de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, constă în faptul că elitelor de atunci, provenite, în special, din mediul cultural şi academic, le lipsea o caracteristică fundamentală, şi anume ataşamentul faţă de valorile creştin-ortodoxe ale poporului român. Aceştia se închinau în faţa lui Eminescu, dar uitau să se închine în faţa lui Dumnezeu. Or, însuşi Eminescu spunea că „Biserica Ortodoxă este mama poporului român”, ceea ce înseamnă, pornind de la logica acestui mare gânditor român, că nu poţi să-ţi asumi identitatea de român fără să-ţi asumi identitatea creştin-ortodoxă a acestui neam.

Primul lucru pe care l-a făcut Carol I, înainte de a fi încoronat rege al României, a fost convertirea de la catolicism la ortodoxism. De ce? Pentru că era convins că doar prin asumarea trecutului şi tradiţiei ortodoxe ale acestui neam va putea să capete încrederea poporului român.

Poporul român este singurul neam care s-a născut creştin, având la baza formării sale cultura ortodoxă bizantină. Neam, acest frumos cuvânt românesc, înseamnă mult mai mult decât popor sau cetăţeni, el se referă la toate generaţiile care au existat şi vor exista vreodată. Nu poţi face delimitare între românism şi credinţa creştin-ortodoxă, pentru că asta înseamnă să renunţi la propria ta istorie, să te dezici de înaintaşi, să-ţi umileşti eroii.

Ştefan cel Mare, care a fost desemnat de către societatea românească modernă drept cel mai mare român din toate timpurile, a fost declarat Sfânt de către Biserica Ortodoxă. Prin urmare, ceea ce îl defineşte pe acest mare înaintaş al nostru este, în primul rând, ataşamentul faţă de Biserica şi tradiţia creştină. Cei care hulesc Biserica şi pe slujitorii săi, se dezic nu doar de Hristos, ci şi de cei care I s-au închinat şi L-au slujit. Iar Ştefan cel Mare nu mai poate fi al lor, pentru că el se află în interiorul Bisericii, nu în afara ei.

Şi dacă Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi mulţi alţii nu sunt de-ai lor, ce fel de români sunt cei care cheamă astăzi lumea la confruntare? Cum putem să luptăm pentru un românism schilodit spiritual, căruia i s-a amputat sufletul – credinţa creştină?

Aceşti tineri rebeli, de „factură modernă”, care scuipă în Biserică şi în tradiţia creştin-ortodoxă, nu au dreptul să se declare români. Şi nici să militeze pentru o unitate a românilor din care să lipsească Dumnezeu.

Noi putem să ne unim doar întru Hristos, aşa cum au făcut înaintaşii noştri când erau ameninţaţi de hoardele păgâne. Nu ne putem uni întru satana, de dragul unui pseudoromânism găunos şi beteag.

De aceea, oamenii de bună-credinţă, care îşi asumă identitatea de român şi care îşi doresc sincer să se unească cu fraţii lor, trebuie să înţeleagă: fără Dumnezeu nu se poate face nimic, praful și țărâna se alege.

P.S. Vă propun să citiţi mai jos un articol de excepţie care explică, fără drept de apel, ideea pe care am creionat-o mai sus (articolul a fost preluat de pe blogul toravic.wordpress.com).

 

Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă

Adesea, mulţi dintre cei care îşi spun „români”, chiar dacă sunt ortodocşi după botez şi chiar dacă de Paşte sau de Crăciun merg la Biserică, nu pot lega, fie din necunoaştere, fie din nedorinţă de a cerceta şi de a înţelege, rolul Ortodoxiei în apariţia şi perpetuarea poporului român. Nu vom face lecţii de etnogeneză, pentru că astfel de discuţii sunt interminabile, ci vom aborda problema strict logic şi apelând la „luminătorii de conştiinţă” pe care i-a „produs” neamul românesc. Vom apela la ei atât ca la nişte exemple de viaţă, cât şi la scrierile ce au rămas după ei.

Societatea noastră pierde tot mai mult legătura firească cu TRECUTUL reprezentat de înaintaşii noştri. Mai grav este faptul că obişnuiţi fiind cu corectitudinea politică şi cu un sistem de învăţământ defectuos şi antinaţional, noi le furăm înaintaşilor noştri identitatea lor ortodoxă, transformându-i, astfel, în nişte forme fără conţinut. Dacă vorbim despre Ştefan cel Mare, toţi vor spune că este mare erou al românilor, că a construit numeroase mănăstiri şi că a luptat împotriva turcilor, dar dacă vom vorbi despre Sf. Ştefan cel Mare, oamenii îl vor murdări cu toate cele auzite şi de mult demonstrate ca falsuri. Oare Ştefan construia locaşuri sfinte pentru că nu avea ce face cu banii? Dar Neagoe Basarab, care a lăsat o superbă lucrare intitulată „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care începe imediat cu „Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa, şi noaptea, şi în tot ceasul, şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumina şi den nefiinţă în fiinţă.” Şi în care Basarab-Vodă sfătuieşte pe fiul său: „Dreptu acéia, iubitul mieu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pre mâna ta, pentru care însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi mântuitorul Iisus Hristos ş-au vărsat sfântul sânge al său”. Neagoe Basarab va fi erou cât timp nu vom spune adevărul ce la şcoală nu l-am învăţat, anume că acesta era ORTODOX şi că fapta lui este produsul gândirii şi moralei sale, iar morala este produsul credinţei ortodoxe. Din moment ce vom încumeta a spune adevărul, i se vor aduce mii de învinuiri căutând la slăbiciunile firii umane şi anulând artificial privirea de ansamblu asupra acestuia (de altfel ca şi în cazul lui Sf. Ştefan). Dar Brâncovenii, oare nu sunt eroi? Vor spune că sunt până nu vom vorbi de sfinţii Brâncoveni care au fost martirizaţi pentru nelepădarea de credinţă, atunci toţi vor sări în capul Ortodoxiei şi le vor fura Brâncovenilor meritul care nu e doar în faţa poporului (care adesea este definit ca ultim rost), ci şi în faţa Bisericii, dar, mai ales, în faţa lui Dumnezeu.

Tind să cred că naţionalismul românesc rupt de contextul religios (fondul de drept al faptelor vitejeşti ale înaintaşilor noştri), duce spre încercarea poporului de a astupa această lipsă de fond, importând sisteme străine ca liberalismul, democraţia, comunismul etc. care sunt şi ele religii în sine sau cel puţin produsele unor religii, dar străine omului românesc, având fiecare din acestea sistemul său valoric, ideologie şi felul său de înţelegere a moralei. Omul modern nu vrea să vadă ROSTUL de dincolo care a împins înaintaşii noştri spre faptele lor pe care acum le cinstim. De ce se întâmplă acest lucru? Se întâmplă pentru că noi, deşi avem nevoie acută şi mai mult ca niciodată de modele, nu ne este comod să recunoaştem drept modele oameni care au murit nu pentru bunăstare şi securitate, ci pentru ceva mai mult, pentru rostul transcedental al fiinţei umane. Omului modern îi este greu să înţeleagă cum poate un om să îşi dedice viaţa pentru un ROST, care pentru primul e ceva abstract. Însă acest „abstract” poate fi înţeles doar de cel care trăieşte cu duhul Ortodoxia; odată ce ajunge să trăiască Ortodoxia, ceea ce pare abstract pentru omul secularizat, pentru creştin devine mai important ca propria viaţă, devine sensul vieţii, iar sensul vieţii este MÂNTUIREA.

Furând înaintaşilor noştri identitatea ortodoxă, noi declanşăm un proces extrem de periculos pentru securitatea şi perpetuarea poporului român, noi lovim direct în sistemul spiritual care a stat la baza moralităţii şi a servit drept fundament axului valoric al celor datorită cărora noi azi ne putem numi ROMÂNI. Mihai Eminescu foloseşte în articolul său – „Religie şi Naţionalitate”, în care pune în discuţie pericolul reprezentat de construirea unei catedrale catolice în Bucureşti, sintagma „român; adecă ortodox”. Mai zice Eminescu că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

Adică a fi român înseamnă, implicit, a fi creştin de rit bizantin, mai mult, noţiunea de „român” nu poate fi internaţionalizată după cum se procedează acum, la baza „românismului” modern fiind actul numit „cetăţenie” (fapt care permite oricărui străin să devină cetăţean al României sau al Republicii Moldova, îndeplinind nişte cerinţe superficiale, care nu sunt purtătoare de autentice valori româneşti şi nici de trăire românească). Legătura dintre „a fi român” şi „a fi creştin” o demonstrează însăşi limba română în care „român”, până nu demult, era sinonim cu „om” şi „creştin”, percepere care s-a pierdut din cauza degradării duhovniceşti a poporului român. Trebuie să deducem de aici că a fi român presupune o complexă şi profundă trăire ortodoxă a fiecăruia dintre noi. A fi român nu e doar sânge şi trup, nu e doar limbă şi pământ, ci a fi român e o stare de spirit, un fel de a fi, un mod de viaţă.

Dar de ce e important ca neamul românesc care oscilează între Est şi Vest să îşi cunoască ROSTUL său ortodox? Răspunsul e mai simplu decât ar putea să pară la prima vedere: pentru ca aflându-se la răscruce de lumi, să nu îşi piardă identitatea aşa cum nu a făcut-o nici în timpurile când barbarii cutreierau aceste teritorii, lucru care (după cum zicea şi Eminescu în citatul prezentat mai sus) se datorează Bisericii Ortodoxe, fapt pe care acesta nici nu permite a-l pune la îndoială. În contextual răscrucii Civilizaţiilor la care se află neamul nostru, pericolul iminent este împrumutarea formelor fără discernământ, lucru care se întâmplă şi acum este mai intens ca niciodată. La această temă se expune şi Iorga: „Avântul către civilizaţie poate fi pentru un popor o foarte mare primejdie, dacă uită două lucruri: ce are şi ce poate. Tradiţia poate fi uitată, dar ucisă nu, dacă i se taie drumul în clasele de sus, ea rămâne şi se adânceşte tot mai mult în clasele de jos… A admira o civilizaţie străină, vrednică de respect, este o datorie. A o imita, fără schimbare, este o umilinţă, şi una fără folos. Popor civilizat este acela care a ajuns să satisfacă sănătos şi armonios nevoile sale cele adevărate, înălţate către un ideal care întrece cerinţele vieţii elementare şi biruie egoismul individual.” Ce vrea să spună Nicolae Iorga este că „drumul nostru spre civilizare” nu trebuie să extirpe din noi fondul naţional, conţinutul, care păstrat în sânul neamului, adică în conştiinţa şi memoria vie a poporului românesc, ne ţine vii ca popor format acum 1500 de ani şi nu ca o entitate produsă de epoca modernă odată cu Unirea de la 1918 – FĂRĂ TRECUT, FĂRĂ ISTORIE, FĂRĂ MEMORIE! Cu adevărat civilizat nu este acel popor care imită alte neamuri, ceea ce facem astăzi în relaţia noastră cu Occidentul şi ceea ce făceam până în `90 în relaţiile noastre cu Rusia Sovietică, ci cu adevărat civilizat e poporul care ia tot ce este mai bun de la alte popoare, dar şi compatibil cu propria esenţă, încât să servească „…un ideal care întrece cerinţele vieţii elementare şi biruie egoismul individual.” Iată că, din păcate, neamul românesc e în situaţia în care se umileşte pe sine imitând fără dreaptă-socoteală Occidentul, încercând să astupe gaura de fond pe care singur şi-a săpat-o renunţând la Rostul său Ortodox. Dacă e să o spunem mai simplu, neamul românesc trece prin una din cele mai mari umilinţe din istoria sa – imitarea unor popoare străine în defavoarea a 1500 de ani de memorie istorică ce curge (încă!) prin venele sale, imitare ce nu a început în 1990, ci încă de acu 200 de ani!

Mai spune Iorga că „O civilizaţie nu se cântăreşte după întreţinerea străzilor şi numărul felinarelor, ci e un lucru de ordin moral, lucrul de căpetenie fiind starea morală din care vine munca onestă şi ordonată a unei societăţi; bugetul se subordonează unor necesităţi care vin din toată starea economică şi sufletească a ei”. MORALITATEA, care derivă din SISTEMUL SPIRITUAL, este cea care defineşte nivelul de civilizaţie a unui popor. Un popor civilizat, vrea să zică Iorga, este poporul a cărui reprezentanţi muncesc onest în interesul întregii obşti şi nu în interesul individului, deoarece un popor este o entitate unificată prin aceleaşi valori, credinţe, tradiţii, cultură şi nu o adunătură haotică de indivizi autonomi. Una din cele mai mari înşelări este convingerea că acţiunea celui de lângă mine nu mă afectează decât atunci când el atentează direct la libertăţile şi drepturile mele. Absolut fals! La un popor, consecinţele acţiunilor unei generaţii se răsfrâng asupra multor generaţii înainte, ceea ce înseamnă că acţiunea fiecăruia din noi creează un ansamblu de acţiuni care apoi se răsfrâng asupra generaţiilor ce ne urmează, astfel încât dacă acţiunile fiecăruia derivă din interese individuale şi opuse intereselor obştii întregi, vom avea un haos ce pe termen lung duce spre autodistrugere.

În concluzie, voi aduce un citat din Rudolf Rocker – „Vechea idee că omul este creatorul vieţii obşteşti de mult a fost contrazisă. Nu omul a creat societatea, ci societatea a făcut omul”. Obştea se subordonează unor legi naturale, aceste legi naturale vin din felul în care obştea înţelege şi percepe viaţa, iar percepţia vine din SPIRITUALITATE. Poporul român este un neam ortodox, ceea ce înseamnă că la fundamentul nostru stă spiritualitatea ortodoxă, moralitatea ortodoxă, cultura ortodoxă, legile ortodoxe – acestea toate moştenite de la Imperiul Bizantin care a existat 1500 de ani, cel mai longeviv imperiu din istorie. Acest fapt se datorează anume fondului ortodox. Înaintaşii noştri şi luminătorii de conştiinţă cărora astăzi le negăm gândirea ortodoxă, sunt modelele pe care trebuie să le urmăm şi în virtutea adevărului istoric să deschidem cartea prăfuită a memoriei istorice şi să le urmăm exemplul. După cum spune şi citatul lui Sun Tzu, factorii negativi externi şi interni (dar influenţaţi din exterior) cunosc foarte bine istoria noastră şi această cunoştinţă este arma perfectă împotriva noastră. Nu trebuie să permitem nimănui să destrame autoritatea şi adevărul despre „luminătorii de conştiinţă” pe care Dumnezeu ni i-a dat prin Mila şi Dragostea Sa pentru a ne îndrepta. Să cercetăm şi să observăm că marile personalităţi au apărut mereu la răscruci de timpuri, când poporul nostru era în pericole mari. Voi sfârşi cu un citat din Iorga care e chintesenţa întregului articol: „Având conştiinţă de ceea ce suntem, simţindu-ne români mai mult decât coborâtori ai romanilor şi chiar decât cetăţeni ai României, voim, în cea mai strânsă legătură cu tot ceea ce a fost sănătos în trecut, să clădim cu mijloace româneşti civilizaţia românească pentru toţi românii…Cred că a venit timpul să ne emancipăm de sub controlul şi frica Europei.

A venit timpul să facem aici, la noi, politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră naţională numai elementele naţionale, să-l îndepărtăm pe străinul nefolositor, iar cu atât mai mult pe străinul pierzător, pe străinul ucigător şi pervertitor al neamului nostru.

Statul acesta a fost întemeiat de naţia românească, Statul acesta s-a sprijinit pe vitejia şi munca românească; Statul acesta s-a întărit prin cultura românească; Statul acesta a fost apărat de spiritul românesc, prin urmare el nu poate să trăiască decât cu acest caracter.

Dacă, din nenorocire, mulţămită păcatelor noastre, am ajunge să schimbăm caracterul României, atunci România nu ar mai fi România.”

Şi cum zice românul mereu: AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEU!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s