Zilele acestea, m-am întâlnit cu un vechi prieten din Transnistria. După ce s-au consumat formalităţile de genul „Ce mai faci, cum îţi merge?…”, acesta mi-a zis, cu o bucurie greu de ascuns: „Mi-a venit”. „Ce?”, îl întreb. „Cetăţenia”, mi-a răspuns încântat. Vorbea, bineînţeles, de cetăţenia română. L-am felicitat, am mai discutat puţin despre formalităţile pe care urmează să le facă, ca să devină cetăţean român cu acte în regulă, după care el a schimbat brusc subiectul şi m-a întrebat: „Ce faci, vii pe 16?”. „Unde?”, îl întreb nedumerit. „Cum unde? La marş…”, îmi răspunde. Mi-am dat seama imediat că se referea la aşa-zisul „marş al unioniştilor”, care urmează să fie organizat la Chişinău pe data de 16 septembrie şi la care, cică, vor participa peste 10 000 de persoane. „Nu sunt sigur că o să particip, dar voi urmări, neapărat, ce se va întâmpla”, i-am răspuns zâmbind…

După această discuţie, m-am gândit îndelung la situaţia acestui prieten al meu. În special, la faptul că este de dincolo, din Transnistria, unde, se spune, lumea, din cauza unei perioade destul de îndelungate în care trăim izolaţi, şi-a creat deja un alt tip de mentalitate, are alte valori şi principii decât oamenii care au trăit, în tot acest răstimp, în partea dreaptă a Nistrului. Vreau să precizez, ca să fiu înţeles corect, că prietenul meu despre care vorbesc a avut, dintotdeauna, o abordare sănătoasă, echilibrată faţă de situaţia din Republica Moldova. Însă nu l-am văzut niciodată aşa de entuziasmat, de categoric, de implicat. Avea o sclipire în priviri pe care nu am mai văzut-o până acum.

Am ajuns la concluzia că există o legătură directă între această nouă stare de spirit a sa şi faptul că a obţinut de curând cetăţenie română. Am înţeles că, prin participare la „marşul unioniştilor”, el vrea să-şi manifeste recunoştinţa. Faţă de România. Pentru că l-a acceptat printre ai săi. A început să creadă sincer că, din acel moment, el nu mai are dreptul moral să stea deoparte, că este obligat să se implice, că trebuie să facă şi el ceva… pentru România.

Dar sunt oare în interesul României aceste marşuri? Oare organizatorii acestor acţiuni stradale controversate acţionează în favoarea idealului unirii sau împotriva lui? Iată întrebarea asupra căreia vă propun să meditaţi. Convingerea mea este că nu România este partea interesată de aceste acţiuni. Chiar dacă unii, inclusiv de peste Prut, cred contrariul, asemenea prietenului meu. Vă voi aduce un set de argumente în sprijinul acestei convingeri personale.

Timpul – arma secretă a românilor în confruntarea cu ruşii

Privită dintr-un unghi neutru, Republica Moldova arată ca un câmp de bătaie situat între doi poli (geo)politici diametral opuşi ca scopuri şi interese, care luptă pentru sufletele şi minţile cetăţenilor moldoveni. Pe de o parte este Rusia, care pierde teren şi, prin urmare, se manifestă din ce în ce mai frustrant şi agresiv, de cealaltă parte stă România, care, încet dar sigur, îşi consolidează poziţiile în regiune. Există şi un al treilea pol de interese, SUA şi Europa occidentală, însă prezenţa acestora este prea puţin simţită în mentalul colectiv.

Timp de mai bine de 20 de ani, Republica Moldova se zbate să-şi găsească un rost în lume. Populaţia de aici a fost supusă, la nivel de mentalitate, unor mutaţii complicate şi greoaie care încă nu s-au finalizat.

Cu toate acestea, gândirea de tip sovietic aproape că nu se mai resimte, spiritul sovietic revanşard s-a stins de-a lungul anilor, încât astăzi, până şi cei mai nonconformişti, cei care refuzau cu încăpăţânare să accepte falimentul URSS ca pe un fapt împlinit, s-au resemnat, într-un final.

Distanţa dintre Chişinău şi Moscova devine tot mai mare, iar fosta metropolă începe să nu se mai deosebească cu nimic, în percepţia cetăţenilor moldoveni, de Roma, Paris, Madrid, Londra sau alte capitale.

Limba rusă pierde teren, nemaifiind atât de importantă cum era pe timpuri, copiii fiind mult mai motivaţi să studieze engleza sau alte limbi de circulaţie internaţională. Lucrurile vorbesc de la sine numai când vezi că tinerii de azi, inclusiv cei care au deja peste 20 de ani, nu mai înţeleg, deloc sau aproape deloc, limba rusă. Şi nu mă refer doar la cei crescuţi la ţară (care dintotdeauna au vorbit rusa mai prost), căci nici cei care s-au născut şi au crescut la Chişinău aproape că nu mai ştiu ruseşte.

Astăzi, tot mai mulţi oameni constată uimiţi că, atunci când privesc un film la televizor, citesc subtitrele în română, chiar dacă filmul e dublat în rusă. Şi se simt deranjaţi atunci când textul scris dispare sau întârzie.

Vreau să amintesc, cu titlu de paranteză, de o decizie a Guvernului de a nu mai obliga funcţionarii publici să emită acte în română şi în rusă, ci să se limiteze doar la limba de stat. Mulţi entuziaşti au exclamat atunci de bucurie, împroşcând guvernarea cu laude pentru faptul că „a dat dovadă de curaj”. De cealaltă parte, partidele filoruse („de stânga”) au început să facă tumbe, să se vaiete şi să-i acuze pe guvernanţi de extremism şi antirusism. Puţini însă au fost cei care au înţeles adevăratul motiv al acestei decizii. Tinerilor funcţionari de astăzi le vine foarte greu să scrie şi să traducă în rusă, iar să angajezi câte un traducător şi redactor de rusă în cadrul fiecărui departament din instituţiile publice presupune un efort financiar considerabil. Mai ales că acest efort aproape că nu se mai justifică.

Ce înseamnă pentru copiii de azi Puşkin, Gogol, Gaidar, Gorki şi alţii? Aproape că nu-i mai cunoaşte nimeni. La fel e şi cu Vinni Puh, Ceburaşka, Buratino, Leopold, Ivanuşka, Baba Iaga, personaje de poveste care făceau parte din viaţa noastră când eram copii. Aceşti autori şi personaje nu mai sunt „de-ai noştri” nici chiar pentru noi, cei care-i cunoaştem, nemaivorbind de cei care ştiu despre Uniunea Sovietică doar din cărţile de istorie.

Un alt aspect important este că limba română vorbită de oamenii de aici devine din ce în ce mai calitativă. Spre deosebire de perioada anilor ’90, când îi numărai pe degete pe cei care puteau închega un discurs cât de cât acceptabil în limba română, astăzi exprimarea în română aproape că nu mai necesită efort pentru majoritatea cetăţenilor, inclusiv pentru cei alolingvi. Iar faptul că unii o numesc română, iar alţii – moldovenească, chiar nu mai contează. Cert este că toţi, fără excepţie, recunosc că este una şi aceeaşi limbă şi nimeni nu mai depune eforturi să arate că româna şi moldoveneasca sunt diferite, aşa cum se întâmpla acum 10 ani.

Bucureştiul nu trebuie să facă nimic, pur şi simplu, să aştepte

În acelaşi timp, un alt fenomen care îi înspăimântă pe geostrategii ruşi este dorinţa nestăvilită a moldovenilor de a obţine cetăţenie română. Câteva mici modificări în legislaţia României, referitoare la dreptul românilor din afara graniţelor de a-şi redobândi cetăţenia „pe care au pierdut-o fără voia lor”, au fost suficiente pentru a declanşa aici o adevărată avalanşă.

Numărul moldovenilor cu dublă cetăţenie (în care cea de a doua este românească) creşte ameţitor. Procesul de (re)dobândire a cetăţeniei române capătă proporţii uriaşe şi nu mai poate fi oprit aici, în Republica Moldova, indiferent de cine ar veni la guvernare. Cine a trecut prin acest proces nu poate să nu fie de acord: este suficient ca o singură persoană din familie să facă efortul de a pregăti dosarul pentru redobândirea cetăţeniei (să adune toate actele de stare civilă a părinţilor şi bunicilor), ca, mai departe, procesul să curgă de la sine. Acelaşi dosar este preluat de fraţi, surori, părinţi, rude, pentru care obţinerea cetăţeniei române nu mai reprezintă deja un efort prea mare. La ora actuală, cred că nu exagerez, majoritatea absolută a familiilor din Republica Moldova au, cel puţin, câte un membru care fie are deja cetăţenie română, fie e pe cale să o obţină. Prin urmare, perioada în care şi ceilalţi membri ai familiei vor solicita şi vor obţine cetăţenia română este foarte uşor de estimat.

România aproape că nu trebuie să depună vreun efort. Procesul de românizare, cum spun ruşii, dar care , de fapt, este unul de revenire la firesc, respectiv, de derusificare a cetăţenilor moldoveni este atât de intens, încât, peste o perioadă nu foarte îndelungată, graniţa de pe Prut o să reprezinte o chestiune pur formală, o să-şi piardă, practic, sensul. Or, România nu are cum să nu observe aceste lucruri.

De aceea, îmi este foarte greu să cred că Bucureştiul, mai exact cei care doresc cu adevărat să-şi apropie Republica Moldova, în perspectiva unei absorbţii ulteriore, şi-au propus să rişte, intervenind acum în acest proces, mai ales că timpul lucrează în favoarea lor.

Ruşii mai au încă şanse să câştige ceva. Acum ori niciodată

Federaţia Rusă nu mai are cum să recâştige controlul total asupra Republicii Moldova. O poate domina militar, economic, însă nu mai poate controla minţile şi inimile oamenilor. Iar acest aspect este extrem de important. Orice efort al ruşilor de a se impune în această regiune este perceput de un număr tot mai important de oameni ca un act de agresiune. Prin urmare, devin tot mai mulţi acei care sunt gata să se opună, în cazul în care ruşii ar încerca să-şi sporească influenţa în regiune.

Cu toate acestea, Moscova nu a pierdut încă totul. Deşi nu mai poate controla întreaga Republică Moldova, ea mai are şanse să câştige bucăţi din ea. Aceste bucăţi le poţi vedea uşor pe harta Republicii Moldova. Ele reprezintă zone geografice populate într-o proporţie mai mare de alolingvi, a căror limbă de comunicare rămâne, în continuare, rusa. Este vorba, în primul rând, de regiunea transnistreană, care se află sub un control total al ruşilor, urmată de autonomia găgăuză, care este controlată parţial de ruşi. După care urmează regiuni mai mult sau mai puţin compacte, unde rusofonii încă sunt dominanţi şi încă dispuşi să reacţioneze, la o mobilizare eficientă. Este vorba, în special, de o parte din satele din raioanele de Nord, ale căror „centre de comandă” se află la Bălţi şi la Soroca. Mai există şi alte mici „enclave” situate în „spatele frontului”, cum ar fi orăşelele Vulcăneşti sau Anenii noi. Nu trebuie să uităm nici de raionul Taraclia, populat preponderent de etnici bulgari, care, în perioada sovietică, au fost supuşi unui proces vertiginos de rusificare, ca şi găgăuzii, de altfel.

Insist asupra faptului că acest tablou este valabil pentru ziua de astăzi. Mâine sau poimâine, situaţia va arăta, în mod cert, cu totul altfel. Iar drept exemplu ne poate servi municipiul Bălţi, unde populaţia moldovenească (românească) a depăşit-o numeric pe cea rusofonă, ajungând să constituie peste 60 la sută. Or, acum 10-15 ani, românofonii abia de atingeau 30 la sută la Bălţi.

Aşteptaţi recensământul din 2014, comparaţi-l cu cel din 2004 şi, bineînţeles, cu cel din 1994 şi veţi înţelege ce zic.

„Pericolul unionist”, Bau-Baul ruşilor pentru propriii adepţi

Acum haideţi să gândim logic. Dacă nu întreprind nimic, ruşii vor pierde definitiv şi aceste teritorii. Pentru că după cetăţenie română se înghesuie şi cei din Transnistria, şi cei din Găgăuzia, şi cei din satele de alolingvi. Şi chiar dacă o bună parte dintre ei fac acest lucru din interes pur personal, egoist, dacă vreţi, şi nu din „avânt patriotic”, acest lucru contează mai puţin. Şi ştiţi de ce? Doar simplul fapt că sunt cetăţeni ai României îi determină să-şi schimbe optica în abordare, le temperează avântul antiromânesc. Iar copiii lor, care obţin şi ei, în mod automat, cetăţenie română, odată cu părinţii sau cu unul dintre ei, vor creşte români. Poate puţin mai altfel, mai diferiţi, dar vor fi români.

În momentul de faţă, observăm că toţi adepţii reunirii, într-o formă sau alta, cu Rusia, au adoptat aceeaşi retorică. Nimeni nu mai vorbeşte de strategii politice proprii, care să-i facă să pară mai simpatici în faţa alegătorilor, în raport ceilalţi concurenţi politici care împărtăşesc o ideologie similară. Toate aceste partide „de stânga” şi-au concentrat eforturile într-o singură direcţie – de izolare a rusofililor de restul cetăţenilor. De fortificare a propriilor cetăţi, pentru a nu le permite românilor să le perforeze zidurile, să-i înghită. Ca ulterior, să le poată detaşa, in corpore, de restul teritoriului. La asta se limitează sensul acestor organizaţii politice. Este stare „de război”, iar loc pentru fanfaronade politice nu prea mai este.

Ruşii au înţeles că nu-şi mai pot lăsa adepţii să se contopească cu restul moldovenilor, pentru că moldovenii (românii) în Republica Moldova sunt cu mult mai mulţi decât neromânii, or, această îmbrăţişare, chiar dacă prietenească, de acceptare, de convieţuire paşnică, le-ar putea fi fatală, ar putea să îi sufoce, metaforic vorbind.

De aceea, ruşii trebuie să se mobilizeze, să-şi reorganizeze simpatizanţii, să-i scuture, să le dea palme peste faţă, să-i trezească din această amorţeală mortală. Cum?, apare întrebarea. Prin inventarea de pericole. Reale, palpabile, care să îi vizeze la modul direct, care să le afecteze interesele şi valorile. Ce poate fi mai motivant pentru ruşii de la Bălţi, de exemplu, sau cei de la Cahul, sau din altă parte, decât să vadă trecând prin faţa lor, în marşuri organizate, sute şi chiar mii de persoane agresive, care scandează lozinci naţionaliste şi rusofobe şi care îi privesc în ochi (pe ruşi, desigur) cu o ură profundă, pe care nici măcar nu încearcă să o ascundă?

În această situaţie, rusul, care era pe cale să se resemneze şi să-şi accepte statutul de „minoritate etnică”, se trezeşte. Şi reacţionează. Nu se lasă, pentru că aşa e rusul. Şi atunci el începe a „conştientiza” că Republica Moldova este ţara lui, şi dacă nu-şi poate apăra întreaga ţară, cel puţin oraşul nu-l va ceda. Iar Moscova „nu-şi lasă confraţii la ananghie”. Cazul Georgiei din 2008 probează, fără tăgadă, acest lucru.

Este capabilă Republica Moldova, chiar şi cu sprijinul direct al României, să se confrunte cu Rusia pe câmp deschis? Permiteţi-mi să am rezerve.

Aşadar, toate aceste acţiuni revoluţionare, marşuri şi contramarşuri, toată această tensiune crescândă din societatea noastră fac parte dintr-un plan bine-gândit, închegat, cu obiective clare – justificarea unor noi rapturi teritoriale din trupul fragil al Republicii Moldova. Şi nu cred că acest proiect aparţine Bucureştiului. Este un plan rusesc, pus în practică şi cu ajutorul unor români naivi care îşi imaginează astăzi că fac gaură în cer.

Să dea Dumnezeu să n-am dreptate. Dar dacă se va întâmpla anume aşa, ştiţi ce va face românul (îl am în vedere pe cel care se implică plenar în aceste acţiuni)? Se va aşeza pe fund, va privi pierdut în părţi şi va spune: „Am vrut să fac cum e mai bine, dar mi-a ieşit ca-ntotdeauna”.