Moldovenii au o particularitate ieșită din comun. Primesc o plăcere sadică din a-și aprinde paie sub fund, iar după ce dosul începe să fumege, sar în sus și încep să se vaicăre. Ritualul este repetat cu o insistență obsesivă, încât săracul fund nu mai apucă să se vindece. Asta explică, într-un fel, de ce e cam vai de curul nostru. Ca să fie mai clar, am să folosesc și o altă formulare. Moldovenii iubesc să se arunce pătimaș cu capul înainte, fără să le pese ce au în față. Și foarte puțini sunt cei care încearcă să vadă mai întâi dacă nu cumva e acolo vreun zid de care și-ar putea sparge țeasta. Această îndeletnicire idioată este practicată mai ales de cei care fac politică la bucătărie sau, mai nou, pe internet.

Politica e unul din puținele lucruri la care crede moldoveanul că se pricepe, numai că nu știu cum se întâmplă că, de fiecare dată, o dă în bară atunci când își alege cârmuirea. Și nu vorbesc doar despre cei cu o cultură generală la genunchiul broaștei, ci și despre cei cu fițe și aere de intelectual.

Îi ascult cu câtă patimă se pronunță unii împotriva votului uninominal și nu reușesc să-mi dau seama ce-și doresc ei de fapt. Una mi-i clar: îl vor jos cu orice preț pe Plahotniuc. Atât. Mai departe nu urmează nimic. De parcă nu ar mai conta ce se întâmplă după. Să vrei să-l dai jos de la putere pe cineva poate fi de înțeles, doar că acesta trebuie să fie un mijloc pentru a-ți atinge un scop, pentru a ajunge undeva, pentru a obține ceva. Nu poate fi un scop în sine să-l dai jos pe Plahotniuc sau pe oricare altul, fără să-ți pui problema ce urmează. Asta în cazul în care ești un om normal care vrea să trăiască în țara asta și nu te cheamă Țopa, Platon, Filat, Usatîi & Co.

Și dacă menținerea actualului sistem electoral ar însemna automat debarcarea lui Plahotniuc de la putere, urmată de o viață mai bună, aș putea, teoretic, să-i înțeleg pe cei care strigă astăzi în gura mare. Doar că nu pot să-mi dau seama pe ce se bazează ei atunci când cred asta. Pentru că cifrele, dar și un minim efort intelectual oferă un cu totul alt tablou. Vi-l prezint, dacă vreți.

Nu am la îndemână un sondaj mai proaspăt, dar cred că cel făcut de americanii de la Institutul Republican Internațional, în luna octombrie, poate fi folosit ca un reper. Iar studiul respectiv anticipează următoarea configurație în viitorul Parlament, dacă va fi ales în vechea formulă: Partidul Socialiștilor – 26%, PAS și Platforma DA – câte 12%, PDM – 11% și Renato Usatîi – 8% (atunci când a fost făcut sondajul, fugarul de Bălți încă nu-și luase tălpășița). Sub pragul electoral s-ar situa PCRM (5%), PPEM (3%) și PL (1%). 12% nu au exprimat o opțiune, iar 4% au spus că nu participă la alegeri.

Acestea sunt cifrele din octombrie. Astăzi, s-ar putea ca situația să arate un pic diferit. Adică mai multe procente pentru Maia Sandu, din contul (atenție!) lui Andrei Năstase. Să zicem că PAS ar obține vreo 18%, iar Platforma DA – vreo 7-8%. Dodon, în virtutea funcției de președinte, îl jumulește pe Usatîi de vreo 5-6%, dacă nu de toate opt, iar PD-ul se alege cu cel puțin 11% (dacă admitem cel mai pesimist scenariu în cazul actualei formațiuni de guvernământ).

Cum va arăta viitoarea guvernare, în aceste condiții? Poate cineva să-mi explice?

Să zicem că Maia Sandu se aliază cu Andrei Năstase, cum au făcut-o la prezidențiale. Și ce iese din asta în afară de un fâs? Luăm în calcul opțiunea unei majorități parlamentare PAS-DA-PDM sau renunțăm din start la această utopie? Rămâne varianta unei majorități PSRM-PDM, socialiștii obținând dreptul de a forma guvernul și de a numi prim-ministrul. Altă formulă e PSRM-PAS-DA, socialiștii având iarăși dreptul de a numi premierul și forma guvernul. Există și a treia variantă, cea mai plauzibilă, care înseamnă HAOS TOTAL. Crize politice fără sfârșit, lupte intestine pentru putere, răsturnări de guverne și alegeri anticipate, înainte de care nu va mai putea fi schimbat sistemul electoral.

Acesta e deznodământul, dragii mei. Și poate cineva chiar simte nevoia de adrenalină, însă mie personal nu-mi trebuie așa ceva. Mulțumesc și bogdaprosti. Guvernările din 2009 până în 2016 mi-au fost de-ajuns și de rămas.

Poate sunt eu orb și naiv, încât nu văd soarele care va răsări după debarcarea lui Plahotniuc de la putere. Mă rog, oi fi, dar lămuriți-mi, vă rog, și mie: care soare, de unde? Sau nu cumva credeți că, într-un an și jumătate, moldoveanul, suveranul din ziua alegerilor, va prinde la minte și își va vota din prima pentru o cârmuire cumsecade?

Nu trebuie să facem nimic altceva decât să ne oprim un pic și verificăm dacă nu cumva e vreun perete în față, înainte de a sări cu capul înainte. Chiar e așa de greu?

Ne-am fript dosul la prezidențiale tot din cauza unor deștepți care săreau din pantofi și urlau cât îi țineau bojocii că președintele trebuie ales de tot poporul. A ales poporul, spasiba. Acum aprindem alte paie și iar e vai de fundul nostru. Poate o lăsăm mai moale, măcar oleacă să ne treacă?

Iată de ce susțin votul uninominal. Pentru că regulile de joc se schimbă. Odată cu adoptarea reformei, va începe vânătoarea de suflete aducătoare de voturi. Or să umble politicienii ca potârnichile prin miriștea plebei ca să-i prindă pe cei mai buni. Nu-mi fac nicidecum iluzii că, după asta, vor curge râuri de lapte cu miere, dar cel puțin e o șansă să evităm scenariul macabru de mai sus. Mi se pare simplu și logic.

– See more at: http://vox.publika.md/politica/saritul-cu-capul-inainte-sportul-preferat-al-moldovenilor-528199.html#sthash.wA1wWyq5.dpuf