După un șir de postări pe blog, mai mulți prieteni și neprieteni au început să mă acuze că susțin guvernarea și critic opoziția. Nu încerc să-i contrazic și nici să mă justific, deoarece au parțial dreptate. Aș vrea totuși să fac anumite precizări. În primul rând, nu faptul că lucrez la Publika m-a împins spre această atitudine. Motivele sunt altele și vreau să le explic.

Observ o anumită tendință în ultima perioadă. Un grup minuscul și controversat, dar foarte vocal încearcă să inducă în societate ideea că, dacă pretinzi că faci parte din ”lumea bună”, este obligatoriu să fii anti-Plahotniuc, respectiv, împotriva actualei guvernări. În caz contrar, devii un paria și riști să fii luat în furci. De aceea, foarte mulți dintre oamenii care au o opinie diferită de cea general acceptată preferă să tacă și să-și caute de treabă.

Vreau să ne oprim un pic asupra unui detaliu, care mi se pare relevant. Cine sunt cei ce şi-au arogat titlul de jurați, care decid cine are dreptul să vorbească și care este gândirea corectă? Cum arată pretinșii lideri de opinie, care îl urăsc de moarte pe Plahotniuc și încearcă să dea jos, cu orice preț, actuala guvernare? Să deschidem, așadar, cărțile:

1. Maia Sandu, fosta coechipieră a lui Vlad Filat, care a deținut funcția de ministru al Educației în guvernele sale, în prezent președinta Partidului Acțiune și Solidaritate, succesorul de drept al Partidului Liberal Democrat cu toate structurile sale;
2. Andrei Năstase, liderul Platformei Demnitate și Adevăr și avocatul controversaților milionari Victor și Viorel Țopa, ultimul fiindu-i și naș de cununie;
3. Renato Usatîi, președintele formațiunii Partidul Nostru, un pseudo-politician apărut de nicăieri, cu afaceri dubioase în Rusia și cu evidente legături cu lumea criminală;
4. Grigore Caramalac, alias Bulgaru, temutul lider al lumii interlope, care se ascunde la Moscova de justiția din Moldova;
5. Igor Dodon, președintele Republicii Moldova, vasalul Kremlinului și portavocea minorităților etnice românofobe și antieuropene;
6. Vlad Filat, fostul prim-ministru condamnat la nouă ani de pușcărie pentru corupție, în al cărui mandat a fost furat un miliard de dolari din sistemul bancar, fapt ce a adus țara în prag de faliment;
7. Veaceslav Platon, supranumit raiderul numărul 1 din CSI, condamnat și el la 18 ani de închisoare, care a intermediat așa-numitul landromat rusesc, adică a ”spălat” prin băncile din Moldova 20 de miliarde de dolari ale oligarhilor ruși cu încrengături FSB-iste. Tot el a pus pe butuci mai multe întreprinderi de importanță strategică, inclusiv cea mai mare companie de asigurări, ASITO;
8. Petru Lucinschi, fostul președinte al Republicii Moldova, care a legalizat prezența militară rusească în Transnistria. Tot el a fost mentorul și protectorul racketului și așa-numiților hoți în lege, care au schingiuit poporul ani la rând;
9. Ion Sturza, fostul premier care a organizat și coordonat marele jaf numit privatizare de la sfârșitul anilor ’90, în timp ce țara trăia într-o sărăcie lucie. Acesta a rămas în memoria colectivă ca șeful guvernului care a plătit salariile în caloși;
10. Grigore Petrenco, liderul organizației de extremă stângă ANTIFA, un antiromân convins, care își manifestă deschis susținerea pentru separatiștii din estul Ucrainei.

Acestea sunt cele mai proeminente personaje, pe care le unește ura față de Plahotniuc. Acum să vedem grupurile organizate și prietenii din exterior, care le susțin în acest demers ”patriotic”:

1. Organizațiile finanțate de Soros;
2. Comunitatea homosexualilor, transsexualilor și lesbienelor;
3. Bloggerii atei, care atacă virulent Biserica și pe creștini;
4. Presa afiliată persoanelor politice de mai sus;
5. Cercuri influente de la Moscova.

Liderul PDM nu se poate lăuda cu prea mulți prieteni și este, practic, nevoit să-și înfrunte de unul singur dușmanii. În același timp, puterea executivă, condusă de Pavel Filip, pe care o controlează liderul PDM, are câțiva susținători importanți:

1. Guvernul României;
2. Organizațiile financiare din Occident;
3. Decidenți din cadrul structurilor de stat ale SUA;
4. Președintele ucrainean Petro Poroșenko.

Acesta este tabloul general la care mă raportez atunci când îmi creionez concluziile. Prin urmare, atitudinea indulgentă față de actuala guvernare, pe care o manifest periodic, derivă nu din simpatia pentru Plahotniuc, ci din antipatia pe care o am față de dușmanii săi.

Mai mult decât atât, haideți să analizăm pe scurt activitatea guvernelor conduse de PLDM și cel condus de PDM, din 2016 încoace. Fără patimă, pur obiectiv. Pentru că mărul discordiei se ascunde anume aici. Or, lucrurile trebuie privite și prin comparație, nu doar prin prisma propriilor insatisfacții și așteptări.

Cred că toată lumea este de acord că guvernele conduse de Filat și acoliții săi au fost un dezastru pentru țară. Totul s-a rezumat la hoție la drumul mare, corupție, demagogie și sărăcie, care au dus la suspendarea finanțărilor străine și dezamăgirea populației, respectiv, reorientarea sa spre Est. Singurul lucru care poate fi trecut la categoria succese este semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și abolirea regimului de vize cu UE. Dar și aici există un detaliu care nu trebuie neglijat. Meritul exclusiv pentru acest succes îi revine unui singur om, care făcea parte atunci din echipa respectivă. Acest om este Iurie Leancă. Doar datorită talentului său deosebit în ale diplomației, s-a reușit acest pas important. Astăzi, Iurie Leancă face parte din majoritatea parlamentară, adică este aliat al guvernării.

Spre deosebire de Filat, care a fost vârful de lance al guvernărilor ce s-au tot perindat din 2009 până în 2015, PDM controlează integral puterea de un an și câteva luni. În ianuarie 2016, când a fost votat Guvernul Filip, pe fondul unor proteste violente organizate de tabăra anti-Plahotniuc, Republica Moldova intrase deja în incapacitate de plată. Situația era atât de gravă, încât Guvernul nu mai putea plăti pensiile și salariile, nemaivorbind de alte proiecte mai ambițioase. Finanțările externe erau înghețate, iar visteria statului era goală. Criza, care devenise una cronică, părea că mai poate fi depășită doar printr-o minune. Totuși, Moldova a rămas pe linia de plutire, spre uimirea experților, dar și a opoziției, care abia aștepta prăbușirea statului. Mai mult decât atât, în doar câteva luni, noul guvern a trecut la ofensivă și a demarat o serie de reforme îndrăznețe, care păreau de-a dreptul utopice la acea perioadă. Peste aproximativ jumătate de an, s-a reușit deblocarea finanțărilor externe, fapt ce a permis stabilizarea situației social-economice, iar prognozele începeau să fie, în premieră după mulți ani, chiar foarte optimiste. Mai mult, Guvernul a început să vorbească deschis despre majorarea pensiilor și salariilor și combaterea sărăciei și chiar s-a ținut de cuvânt, într-o anumită măsură.

Totuși, printre cele mai remarcabile realizări ale puterii actuale sunt, fără îndoială, marile dosare de corupție, în care figurează granguri extrem de puternici și influenți. Nici măcar opoziția intransigentă nu are tupeul să iasă în față și să-i susțină deschis pe cei care au căzut sub sabia lui Themis, iar maximum ce-și poate permite este să acuze justiția că acționează selectiv și că este la cheremul actualei puteri. Nu neg că este așa, însă îmi pun întrebarea firească: ar fi fost oare posibilă arestarea și chiar condamnarea acestor ștabi corupți, în lipsa unei susțineri directe din partea lui Plahotniuc și a guvernului său? Mă îndoiesc. Fără o protecție solidă, nici un procuror sau judecător nu ar fi îndrăznit să meargă până aici.

Ni se tot spune, de la o habă de vreme încoace, că statul a fost capturat de oligarhi, iar poporul a fost lăsat pe dinafară. De-a dreptul ridicol mi se pare faptul că ni se induce ideea falsă că acest lucru s-a întâmplat acum, după ce Plahotniuc a preluat puterea. Iarăși mă întreb și vă întreb: când statul nostru NU a fost capturat? A existat oare vreo putere în Republica Moldova care a oferit plebei controlul asupra instituțiilor statului? Eu nu-mi amintesc așa ceva. Toți cei care s-au perindat la guvernare, de când există această țărișoară, au controlat instituțiile statului și au folosit puterea în interes propriu. Există măcar un argument, care să mă facă să cred că, după debarcarea lui Plahotniuc de la putere, marile fluxuri financiare și toate celelalte beneficii pe care le oferă aflarea la guvernare vor fi direcționate spre popor și nu spre buzunarele altor oligarhi, care se simt astăzi nedreptățiți de liderul PDM? Dacă da, vreau să-l aud.

Intrăm degrabă într-un nou an electoral, iar turbulențele au început deja să se resimtă. Oamenii sunt nedumeriți și confuzi și e puțin probabil că vor putea gândi la rece, mai ales în perioada care vine. În popor este însă o vorbă care spune să nu schimbi vrabia din mână pe cioara de pe gard, pentru că riști să rămâi cu nimic. Asta e ceea ce mă îngrijorează. Așa sunt eu, mai prudent, și nu insist că este neapărat ceva de bine. Fiecare cu curajul lui.

– See more at: http://vox.publika.md/politica/dusmanul-dusmanului-meu-imi-este-prieten-sau-de-ce-prefer-sa-sustin-actuala-guvernare-si-nu-opozitia-528769.html#sthash.OnA2HQgw.dpuf