A trecut un an de la alegerile prezidențiale, dar întrebarea din titlu încă îi mai frământă pe mulți. Contestatarii președintelui se întrec în speculații și caută răspunsul unde vrei, numai nu acolo unde trebuie.

Cea mai populară teorie printre susținătorii opoziției este că Dodon a ajuns în fruntea statului datorită unui pretins sprijin din partea lui Plahotniuc, care oficial ar fi spus una, iar neoficial alta. Cunoașteți refrenul: cică la televizor, președintele PDM a declarat deschis că o susține pe Maia Sandu, în timp ce liderilor săi de filiale le-ar fi spus să facă campanie în favoarea lui Dodon. Că a fost sau nu așa, nu-i clar, deoarece nimeni nu a prezentat până acum probe în acest sens.

Adepții acestei teorii conspiraționiste sunt însă într-o gravă rătăcire. Ei uită că moldoveanul este slab și nehotărât în multe privințe, însă în ceea ce privește convingerile politice este de neclintit.

Cunosc un caz când un bărbat candida la alegerile locale într-un sat pe lista de consilieri a Partidului Liberal Democrat. Așa cum e firesc în campaniile electorale, încerca să-i convingă pe toți cunoscuții săi să-l voteze. Inclusiv pe mama lui, care era adeptă a comuniștilor. Efortul său a fost însă în zadar, deoarece în ziua alegerilor, maică-sa tot pentru PCRM a votat, lăsându-și fiul cu buza umflată. După aceea, omul, care nu a mai ajuns consilier, umbla prin sat și se plângea că a fost abandonat  până și de propria mamă.

În alt caz, un omulean candida pentru funcția de primar. S-a dus la votare cu toată familia, compusă din patru persoane. După ce s-au numărat buletinele, a constatat că a acumulat doar trei voturi. Unul era al lui și alte două, cel mai probabil, ale altor membri ai familiei. Cineva dintre ai săi nu l-a votat însă. L-a preferat pe altul, se pare.

Amintiți-vă de câte ori ați încercat să vă convingeți rudele să voteze așa cum credeați că e mai bine și câte dintre ele v-au ascultat. Oameni apropiați, nu străini pentru care nu însemnați nimic. Chiar dacă vă recunosc superioritatea intelectuală și capacitatea de a discerne mai bine lucrurile, preferințele politice nu și le schimbă.

În Statele Unite și nu numai, după fiecare dezbatere televizată, se schimbă ratingul concurenților electorali. O vorbă spusă nelalocul ei este în măsură să taie câteva procente în sondaje. La noi, poți să faci tumbe la televizor, să fii deștept sau prost, să spui minciuni sfruntate sau adevăruri incontestabile, să râzi sau să plângi, publicul rămâne stană de piatră. El știe ce știe și nu poate fi influențat. Situație fără explicație.

În aceste condiții, voi îmi spuneți că niște liderași de filiale de partid au fost capabili să schimbe opțiunile politice ale majorității? Să fim serioși.

Răspunsul la întrebarea ”Cine l-a făcut președinte pe Dodon?” este chiar sub nasul nostru: alegătorii din Republica Moldova. Cetățenii noștri, care se gândeau la Dodon și la Putin încă de pe vremea când Andrei Năstase și Maia Sandu strângeau semnături pentru ca președintele să fie ales de tot poporul.

Mulți pun la îndoială capacitatea poporului de a schimba cursul istoriei sau, dimpotrivă, de a se opune schimbării. Tot așa cum unii râd cu subînțeles când se vorbește despre suveranitatea lui în ziua alegerilor. Scrutinul prezidențial de anul trecut ne-a demonstrat însă că nebănuite sunt căile… alegătorului.

Așa că, dacă nu vă place de Dodon, schimbați poporul, oameni buni. Sau nu-l mai întrebați ce vrea și faceți cum credeți că e mai bine pentru el. Știu, nu-i chiar democratic ce spun, însă a doua variantă mi se pare totuși mai realistă.