Pe vremea URSS, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, un tânăr comsomolist, pe care-l chema, să zicem, Ion, pornea încrezător pe drumul întortocheat al vieții. Era ambițios și fără scrupule și voia să ajungă ”om mare”, cel puțin ca tatăl său, Vasile. După ce a absolvit 10 clase, Ion s-a înscris la institut, la Agronomie. În primul an de facultate, s-a apropiat hotărât de profesorul care le preda Istoria Partidului Comunist și i-a spus că vrea să intre în partid. Profesorul a văzut dintr-odată că e un tânăr cu perspectivă și i-a acordat tot sprijinul său.

În scurt timp, Ion a ajuns sub pielea șefilor și era ”consultat” de fiecare dată atunci când erau formulate așa-numitele recomandări pentru studenții care urmau să fie repartizați la lucru. Aceste recomandări-caracteristici erau obligatorii și de ele depindea soarta de mai departe a omului sovietic. Dacă aveai caracteristică bună, puteai prinde un loc călduț, dacă nu, erai trimis într-o fundătură de unde nu prea aveai șanse să ieși vreodată. Prin urmare, cuvântul lui Ion cântărea greu, de aceea, colegii nu se puneau în poară cu el.

După ce a absolvit facultatea, Ion a devenit Ivan Vasilievici și a fost numit agronom-șef într-un sovhoz prosper dintr-un sat din aproprierea capitalei. Deși era încă destul de tânăr, el era decis să atingă noi culmi. Și-a pus mintea și relațiile în mișcare, astfel că, în doar câțiva ani, l-a dat jos pe președintele de sovhoz și i-a luat locul. L-a turnat la partid şi apoi la Procuratură, după ce a aflat că furase de la brigada de tractoare două cisterne de inox de câte o tonă fiecare ca să păstreze în ele vinul în beci.

Acum, Ivan Vasilievici trăia ca un boier. Toată lumea se gudura pe lângă el, avea întreaga susținere din partea partidului și nu-i lipsea nimic. Administratorii fermelor din sat îl asigurau cu șolduri de porc, lapte proaspăt, ouă și pui pentru friptură, șefii gospodăriilor agricole se grăbeau să-i trimită acasă piersici, pepeni, struguri, mere, roșii, castraveți și tot ce mai creștea pe moșia sovhozului, șeful depozitului de la magazin avea grijă să-l anunțe de fiecare dată când primea marfă bună și-l lăsa mai întâi pe el să-și aleagă ce-i trebuie. Avea mașină cu șofer, dar și muncitori care îi făceau pe gratis lucrul prin gospodărie.

A venit anul 1991. Prăbușirea Uniunii Sovietice a paralizat întreaga societate. Sovhozul s-a destrămat și totul a intrat în delăsare. Ivan Vasilievici, care a redevenit Ion, nu s-a pierdut însă cu firea. Văzând că toate bunurile satului au rămas ale nimănui și că nu mai există nimeni de sus care să-l controleze, el și-a însușit mașina sovhozului, cel mai bun tractor, și-a privatizat casa care îi fusese oferită de stat și și-a luat câteva terenuri la loc bun, ca să fie, în caz de ceva. Celelalte bunuri le-a vândut la preț angro sau le-a oferit la schimb, așa că s-a făcut și cu două apartamente în Chișinău, pentru cei doi copii ai săi.

Carnetul de membru al Partidului Comunist l-a dosit și s-a înscris în alt partid, cel care venise între timp la guvernare. Din nou, a devenit activ, iar abilitățile sale de om ”descurcăreț” și-au spus din nou cuvântul. La următoarele alegeri, a reușit să ajungă în lista candidaților la parlamentare și să devină deputat. În față i se deschideau noi orizonturi. Avea la cheremul său nu doar un sovhoz oarecare, ci o țară întreagă. Atunci a înțeles Ion ce înseamnă adevărata viață de lux…

După ce partidul său a pierdut următoarele alegeri, iar Ion a rămas în afara Parlamentului, a decis să se întoarcă în sat, unde apucase să-și ridice o casă mare și frumoasă. Profitând de sărăcia generală și de faptul că oamenii au cam uitat de matrapazlâcurile sale anterioare, Ion devine primar. Deși a candidat independent, după alegeri, a aderat la partidul care era de această dată la guvernare.

Datorită faptului că nu avea probleme legate de conștiință și dispunea de o bază materială solidă, Ion se simțea în primărie ca peștele în apă. Puțin îi păsa de problemele localității și de promisiunile făcute. Oamenii mai răsăriți luaseră calea pribegiei, iar cei rămași erau ușor de manipulat. Satul se transforma în ruine, însă Ion nu se stresa prea tare. El știa că va fi suficient să depună nițel efort pe final de mandat, ca oamenii să nu apuce să-i uite ”faptele bune”. În plus, s-a pus bine pe lângă femeile guralive și bărbații mai șmecheri, așa că și-a asigurat ușor un nou mandat de primar…

Și așa a trăit fericit până la adânci bătrâneți, iar singura lui grijă era ca nu cumva să apară cineva acolo sus care să-i ceară socoteală.

…

În zadar încercați să vă dați seama cine-i Ion din poveste. El nu există în realitate, este un personaj inventat, la fel ca și întreaga istorioară. În schimb, există foarte mulți ca el, pe care îi cheamă diferit și care, bineînțeles, au avut trasee diferite, unele mai fulminante, altele mai puțin. Oamenii după chipul și asemănarea lui Ion al nostru nu au identitate ideologică, sunt flexibili ca viermele și ușor adaptabili la noile condiții, asemenea paraziților care capătă imunitate la otravă. Nu-i căutați într-un partid anume, ei sunt peste tot unde-i bine și călduț sau unde există perspective de îngrășare. Și să nu credeți că ei sunt doar de partea puterii. Nu, ei sunt pragmatici și vor încerca mereu să obțină ceva mai mult. Iar dacă se vor simți amenințați, vor avea grijă să se apere și vor găsi mereu fraieri pe care să-i bage la înaintare și să-i folosească drept scut sau carne de tun.

Degeaba lupți să dai jos guvernarea, în speranța că vei scăpa de Ion. El se află pe ambele părți ale baricadei, iar când vei avea impresia că ai câștigat, vei constata, din nou, că tot Ion te conduce. Ion este produsul naivității noastre și ne va pecetlui soarta atât timp cât nu vom învăța să facem distincție între bine și rău, între sinceritate și minciună, între virtute și imoralitate. Cum scăpăm de ei? Simplu, învăţăm să vedem dincolo de vorbe şi nu-i mai votăm.

P.S. Sper să nu se supere pe mine cei pe care îi cheamă Ion. Numele l-am ales aleatoriu, așa că puteți să-l schimbați la dorință, în funcție de propriile experiențe.