Lumea rusă o ia razna cu totul. Isteria de 9 mai, care răbufnește cu o intensitate tot mai mare, de la an la an, cam peste tot în lume unde există cel puțin un rus, începe să întrunească toate simptomele unei dereglări psihice de masă. O fi și propaganda de vină, dar cred că mai e ceva. Această nevoie obsesivă de a aminti omenirii că soldații sovietici au ajuns primii la Berlin, în 1945, denotă un profund sentiment de frustrare. Iar frustrarea naște agresivitate. Da, atunci când nimeni nu te iubește și nici nu prea ai cu ce te lăuda, ai nevoie să găsești ceva. Pentru tine, în primul rând, ca să-ți mângâi propriul orgoliu și să ai motive să le arăți șurubul printre gard tuturor celor care nu vor să se joace cu tine.

Îmi amintesc de o istorioară povestită de tata, din copilăria lui, când majoritatea moldovenilor o duceau foarte greu, de pe o zi pe alta. Oamenii erau atât de săraci și chinuiți, încât bieții copii aveau parte de o hăinuță nouă doar o dată în an, de Paște. Cineva se înnoia cu o pereche de șalvari, altul – cu sandale, unii primeau cadou o cămașă sau un chipiu, în funcție de posibilitățile părinților. Așa că, după ce se spălau pe ochi cu apă sfințită și pescuiau bănuții de pe fundul străchinii, picii o zbugheau în drum să se laude în fața celorlalți copii ce cadouri au primit. O dată, își amintea tata, un băiețel din mahala, care era mai sărac decât săracii și care nu primise niciun cadou de Paște, a așteptat să treacă prezentarea de modă, după care și-a trecut cu degețelele prin ciuful din frunte și a spus, clar și apăsat: ”Da’ pe mine tata m-a tuns!”

Sigur, dincolo de partea amuzantă a istorioarei cu pricina, se întrezărește drama pe care au trăit-o părinții și bunicii noștri. După ”eliberarea” sovietică, apropo.

…

Mă uitam, zilele acestea, la un filmuleț, distribuit de un prieten pe facebook, în care un grup de cetățeni ruși, care au emigrat în Statele Unite, a venit să-și etaleze frustrarea de care vorbesc în fața Casei Albe, din Washington. Îmbrăcați în haine ostășești sovietice, aceștia, într-un mod ostentativ și provocator, cântau ”Smugleanka” și dansau, arătându-le, indirect, rușinica printre gard ”dușmanilor” americani. Sincer, nu sunt sigur că americanii au înțeles exact ce au în vedere ”oaspeții” lor ruși. Mai degrabă, le-au stârnit curiozitatea. Noi însă, înțelegem prea bine. Pentru că-i cunoaștem îndeaproape și știm ce-i doare. Iată de ce, postarea respectivă a strâns o grămadă de comentarii, majoritatea scrise de oameni din zona noastră, care i-au trimis pe ”ostașii sovietici” din Washington direct la spitalul de psihiatrie.

Bineînțeles, manifestările agresive și agasante ale rușilor, în special în această perioadă, nu au cum să nu deranjeze. Mai ales pe noi, foștii lor vasali din perioada sovietică. Toată această simbolistică a lor, care ne răscolește amintiri nu tocmai plăcute, ne face să reacționăm bolnăvicios, fiecare după înțelegerea lui. De aceea, nu reușim să pătrundem în esență și să vedem dincolo de lucrurile de suprafață. Or, dincolo, se întrezărește o dramă. Care seamănă aproape leit cu cea a băiețelului chel cu ciuf în frunte din povestirea tatei.