UNIREA SE FACE PRIN CULTURĂ. Lăsați DORUL să-și spună cuvântul

Despre UNIRE se vorbește foarte mult, în ultima vreme. A ajuns să capete atâtea forme și interpretări, încât mai mult dezbină decât unește. Avem UNIRE politică, avem UNIRE pragmatică, avem UNIRE violentă, avem UNIRE strigată, avem UNIRE calculată în cifre, avem UNIRE disperată.

Dar mai este un fel de UNIRE, singura care se adresează sufletului – cea cântată. Duioasă, blândă, vibrantă, senină sau înlăcrimată. Doar ea e în măsură să ne facă să ne oprim, să ne pună pe gânduri, să ne stăpânească ura, să ne adune la un loc și să ne împace.

Avem noi, românii, o particularitate specifică. Acest popor cuminte, născut din țărani și păstori, nu-și arogă nimic cu forța. Mai ales dacă acel ceva nu-i aparține de drept. Da, au fost momente în istorie când am luptat, când am cucerit sau recucerit. Cel mai des însă ne-am apărat. Cu multă jertfă de sine. Iar apoi, prin cântec ne-am plâns morții și tot prin cântec ne-am exprimat bucuria victoriei. Așa suntem noi, uneori romantici până la naivitate, smeriți și dispuși să cedăm. De dragul păcii. Această stare izvorăște, probabil, din esența noastră de creștini, născuți, nu făcuți.

Degeaba scrii pe garduri adevăruri istorice, degeaba mergi pe jos mii de kilometri, degeaba te bați cu oponenții, degeaba încerci să te faci plăcut prin argumente consumiste. Dacă nu atingi coarda sufletului, tot efortul tău e în zadar. Omul iubește cu inima, nu cu mintea, iar inima nu operează cu argumente lumești. Inima tresare odată cu conștiința, iar conștiința vibrează în fața lacrimilor. DORUL, el e cel care ne răscolește sufletul și ne apropie.

Când vocea lui Nicolae Furdui Iancu străbate Carpații, din inima Ardealului, sau Grigore Leșe își strigă vrerea din munții Maramureșului, când îl auzi pe Tudor Gheorghe, plângându-și neamul, în șesurile Olteniei, sau pe Sofia Vicoveanca, cea răsărită pe meleagurile Cernăuților, doinind în dulcele grai bucovinean, și când Tudor Ungureanu le răspunde moldovenește de la Căpriana, atunci taci și-i asculți. Te regăsești în fiecare din ei. Nu poți și nici nu îndrăznești să-i separi. Îi vrei pe toți împreună, pentru că știi că sunt de-ai tăi. Și nu te mai poți sătura de ei.

Și sunt atât de mulți! I-am numit doar pe câțiva. Tăceți un pic și lăsați-i pe ei să vorbească. Fiecare în parte face cât 100 de miniștri de externe. Mai mult decât toate partidele la un loc.

Politicienii las’ să facă poduri, să unească firele electrice și conductele de gaz, să repare drumurile, școlile și grădinițele. Asta-i în puterea lor. Dar propășirea dragostei de frate să o lase pe seama celor care o trăiesc cu adevărat. Pentru că doar ei pot să o înmulțească. Frații sunt atrași unul față de celălalt nu din pragmatism, pe ei îi unesc dorul și amintirile. Doar că ele trebuie trezite. Cine poate face asta mai bine decât cântul?

Am ajuns triști în anul Centenarului. Încercăm să forțăm nota, dar nu ne iese nimic. Pentru că nu apăsăm butonul corect. Mai avem ceva timp, poate reușim. Cel puțin, să ne cunoaștem. Sau să ne recunoaștem.

Săptămâna viitoare, se adună toți la Vatra. Dobrogea, Oltenia, Banatul, Maramureșul, Bucovina și cealaltă Moldovă trec Prutul și vin aici, chiar lângă Chișinău. Vor să ne demonstreze că sunt cu noi și, cel mai important, că sunt ca noi. Să sărbătorim împreună marea realizare a înaintașilor noștri: unirea tuturor fraților. Au multe să ne spună. Important să aibă cui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s