Cine nu riscă, nu bea șampanie, spune o veche vorbă rusească. Da, România a greșit. O dată când a ales să fie delicată și atentă în discuțiile cu niște ”parteneri strategici” brutali și lipsiți de scrupule, iar a doua oară – când a crezut că ceea ce e firesc se împlinește neapărat și că nu-i bine să forțeze nota.

Când ne-am declarat independența, în 1991, eram doar un puiet încolțit. Puteam fi scoși atunci din pământ și răsădiți în grădină. Dar am fost lăsați să ne prindem bine și să creștem în mediul cu care eram familiarizați. România nu a făcut decât să ne toarne apă la rădăcină. A preferat să aștepte, ca pomul să prindă vigoare și să dea rod. Dar nu a luat în calcul un risc. Că poate veni cineva care să strângă recolta înainte de vreme.

Este adevărat, fructele românești de pe pomul răsărit din sămânța copacului-mamă au prins contur și culoare și sunt aproape de a se coace. Suntem din ce în ce mai conștienți de unde ni se trage rădăcina și de faptul că nu creștem acolo unde trebuie. Suntem copți în proporție de 30 la sută. E mult comparativ cu acum 30 de ani, dar insuficient pentru a ne asigura pe cont propriu continuitatea. Prin urmare, România trebuie să aleagă: ori culege roada așa cum e, ori o lasă să se prăpădească.

Sigur, ar fi fost bine ca lucrurile să se întâmple de la sine, ca revenirea acasă să fie una firească, general-acceptată și lipsită de riscuri. Dar nu mai avem timp, din păcate. Așa că va trebui să ne asumăm lupta, cu toate riscurile ei.

Nu vă mai faceți iluzii. Spectacolul de teatru, cu Republica Moldova în rol de stat independent, a luat sfârșit. Noi, basarabenii, ca protagoniști principali al acestei piese, am arătat deja tot ce aveam de arătat, așa că autorii scenariului au decis să tragă cortina. O cortină groasă și grea, care ne va închide calea spre ieșire și ne va transforma din actori în prizonieri, condamnați să joace în singurătate pe scena transformată în închisoare.

Încă puțin. Încă puțin și se închide cu totul. Mai avem o șansă. Să sărim în gol de pe scenă. Chiar dacă nu avem nicio certitudine că acolo va fi cineva să ne prindă, ca să nu ne frângem trupul. Suntem în situația omului din apartamentul cuprins de flăcări, care trebuie să aleagă, să sară în gol sau să ardă ca o torță. Vom avea curajul să sărim, vom fi capabili să conștientizăm pericolul? Nu știu, dar încă mai sper.

Se spune că perfidia diavolului constă în faptul că încearcă mereu să ne convingă că el nu există. Ne șoptește la ureche să nu mai credem în el. De ce? Pentru că atunci când nu credem în existența pericolului, ne pierdem vigilența și capacitatea de apărare. Ne transformăm în pradă ușor de vânat. Simplu.

Nu vă lăsați amăgiți. Diavolul există și chiar în aceste clipe încearcă să ne supună. Să ne ia sufletul. Ne ispitește cu tot felul de beneficii lumești și ne atrage în capcană. Odată prinși, nu vom mai putea scăpa. Pentru că fără suflet nu vom fi decât o grămadă de lut.