Război. Un cuvânt arhicunoscut și arhipronunțat în toate timpurile, inclusiv astăzi. Dar câți dintre noi înțeleg pe deplin ce înseamnă el cu adevărat? Și cum e în realitate. Puțini, mult prea puțini. Nu, nu e ca în filme, sunt sigur de asta. În filme el are un farmec. De asta ne și plac aceste filme. În realitate însă, e altfel. E ca sucul gastric care se ridică periodic în esofag, iar de acolo în gură și îți creează acea senzație de acreală și amăreală.

Eu nu l-am cunoscut pe viu. I-am cunoscut doar pe copiii refugiați, care ne povesteau cum explodează ”alazaniurile”. Eram cruzi atunci, curioși. Ne impresionau aceste istorii. Abia acum înțeleg. Parțial. Când văd fețele celor care au luptat. Și imagini de arhivă. Acești oameni, cei care au luptat cu adevărat, nu vor fi niciodată ca noi. Nu, nu pentru că vor să fie considerați eroi. Pur și simplu ei nu pot înțelege de ce noi nu înțelegem. Cum să ne explice ca să înțelegem? Nicicum. N-au cum să ne explice, pentru că nici măcar ei nu pot exprima această trăire. Nu știu să o definească. Se înțeleg doar între ei. Dacă se refugiază în trecut. Înapoi în tranșee.

Eu nu știu cum a fost cel de-al Doilea Război Mondial, cu atât mai mult primul. Filmele și propaganda le-au denaturat. Ni le-au arătat nu așa cum au fost în realitate, ci așa cum au vrut să le vedem cei care ni le-au arătat.

Dar știu cum a fost războiul de la Nistru. A fost altfel, în mod sigur. Sută la sută al nostru. Datorită faptului că oamenii de acolo erau cu toții de-ai noștri. Cei de pe partea dreaptă a frontului că pe ceilalți nu i-am cunoscut. Știți cum arătau ei? Exact așa cum arătam cu toții, în acele vremuri de profundă schimbare. Lumea de atunci nu seamănă cu cea de azi. Au trecut doar 28 de ani, dar atât de mult s-a schimbat! N-o mai recunoști. Casele, fețele, hainele… erau atât de diferite! Și înmormântările. O masă lungă din scânduri (sau două) și scaune, tot din scânduri, acoperite cu țoale. Farfurii și furculițe trebuia să cauți pe la vecini. Erau însemnate pe partea dorsală cu vopsea albastră. Ca să nu le încurci, să știi de la cine le-ai împrumutat… Pe vremea aceea, femeile încă boceau mortul. Mamele, surorile, soțiile. Plângeau și cântau. De ce făceau asta? Nu știu. Așa era atunci.

Vorbesc despre înmormântări, pentru că războiul de la Nistru mi se asociază anume cu ele. Anume ele, înmormântările (pentru că multe au rămas imprimate pe video), îmi amintesc cum a fost acel început. Sărăcia, oamenii aceia necăjiți, care nici măcar nu-și dădeau seama cât sunt de necăjiți.

De multe ori, ne vorbim de rău. Pe noi înșine. Avem impresia că nu suntem în stare de nimic. Dar noi am luptat! Într-un război adevărat! Oamenii noștri, atât de obișnuiți, au pus mâna pe arme și s-au dus la război! Ce i-a mânat încolo, de ce nu s-au speriat? Ei doar înțelegeau că războiul înseamnă moarte. Cum de și-au lăsat copiii, soțiile, mamele și au mers încolo, unde îi aștepta moartea? Degeaba încercăm să înțelegem, dacă n-am cunoscut războiul. Războiul te face altfel, te transformă, doar că, după aceea, nu te mai poți schimba înapoi.

Acum, auzim iarăși cuvinte. Forțate. Inclusiv de la cei care au luptat, pentru că, repet, ei nu pot exprima asta prin cuvinte. Oricât de mult ar vrea. Și chiar dacă ar putea, oricum nimeni nu i-ar înțelege. Dar acolo, Sus, nu e nevoie de cuvinte. E suficient gândul. Iar gândul trebuie să fie, în primul rând, la cei morți. Pentru că ei nu mai pot schimba nimic.

Dumnezeu să-i ierte!