În acest an se împlinesc 149 ani de la înfăptuirea „Micii Uniri”, cum o numeşte Bogdan Petriceicu-Haşdeu. În ce a constat, de fapt, această mică unire?

Unirea principatului Valahia cu cel al Moldovei a avut loc în data de 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti. Unirea celor două Principate a constituit primul pas pe calea străbătută de naţiunea română spre realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, când s-a încheiat îndelungatul proces legic de formare a statului naţional unitar român.

Unirea Principatelor Române nu ar fi fost posibilă, însă, fără suprapunerea fericită a două elemente existente în acea perioadă, o conjunctură internaţională favorabilă cauzei românilor, dar şi conştientizarea oportunităţii momentului de către elita românească.

Dacă e să urmărim firul evenimentelor, „sâmburele” unirii încolţeşte în inima poporului român încă din sec. XIX, odată cu creşterea conştiinţei naţionale, impuls în declanşarea Revoluţiei de la 1848. Conducătorii mişcărilor paşoptiste din Moldova şi Ţara Românească au desfăşurat o intensă activitate pentru a atrage atenţia oamenilor politici şi opiniei publice din principalele capitale europene asupra problemei Principatelor Române.

Un moment favorabil survine în urma războiului Crimeii (1853-1856) şi a Congresului de la Paris (1856), când este reluată în discuţie Unirea Principatelor Române. Pentru că Marile Puteri nu ajung la un consens, se hotărăşte convocarea Adunărilor Ad-Hoc, care aveau un caracter consultativ şi reprezentativ.

Lucrările Adunărilor au început în septembrie 1857, fiind chemaţi să se pronunţe în legătură cu problema unirii, pentru prima dată la acest gen de întruniri, şi ţărani.

Chiar dacă în rezoluţiile Adunărilor Ad-Hoc desfăşurate în Moldova şi în Ţara Românească s-a exprimat unanim voinţa de unire, Consiliile puterilor europene oferă românilor o unire incompletă. Conferinţa Marilor Puteri de la Paris din anul 1858 a adoptat un document numit „Convenţia de la Paris”, care prevedea printre altele numele noului stat – „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, dar şi forma de guvernare admisă – în ambele ţări să fie doi domnitori, Adunări şi Guverne separate.

În consecinţă, în Moldova şi în Ţara Românească s-au format Adunări Elective separate, însărcinate cu desemnarea conducătorului ţării.

În Adunarea Electivă a Moldovei, organizată la Iaşi pe 5 ianuarie 1859, a fost propus şi ales domn Alexandru Ioan Cuza, descendent al unei familii franco-germane din Lorena, ai cărei reprezentanţi s-au împământenit în Principatele Române pe vremea lui Mihai Viteazul şi a urmaşilor acestuia.

Pentru că Convenţia de la Paris lăsa loc de interpretări, nefiind precizat dacă domnitorii aleşi în cele două ţări ar trebui să fie persoane diferite, la 24 ianuarie 1859, sub presiunea maselor populare din Bucureşti, Adunarea Electivă din Ţara Românească l-a ales pe Al. I. Cuza ca domnitor şi al Ţării Româneşti.

Dubla alegere a fost recunoscută în cadrul Conferinţei de la Paris a Marilor Puteri din 1859, Unirea înfăptuită de români sub sceptrul aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, fiind, însă, acceptată numai pe durata vieţii acestuia.

Unitatea constituţională şi administrativă a celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească, a fost posibilă abia în ianuarie 1862, sub conducerea aceluiaşi domnitor punându-se bazele unui stat unitar sub numele de România, cu o singură adunare şi un singur guvern.

Iar de aici până la momentul formării României Mari nu a fost o cale lungă, unirea Moldovei cu Ţara Românească având un ecou larg în Transilvania, unde speranţele de eliberare naţională erau strâns legate de existenţa statului român.