Sau cum profanează „stataliştii” simbolurile statului şi cum compromit „unioniştii” ideea unirii

Republica Moldova se află într-o stare de tensiune maximă. Această tensiune este întreţinută de un grup de impostori politici împărţiţi în două tabere al căror obiectiv pare să fie divizarea societăţii şi declanşarea unor confruntări deschise care, în final, să ducă la dezmembrarea statului Republica Moldova. Nu ştiu cine ar fi interesat de o asemenea evoluţie a lucrurilor, însă, în mod cert, autorii din umbră ai acestor scenarii funeste nu acţionează nicidecum în interesul şi spre binele majorităţii populaţiei din această ţară.

Este vorba de cei care se autointitulează „statalişti”, pe de o parte, şi „unionişti”, de cealaltă parte. „Stataliştii” luptă, cică, pentru păstrarea aşa-zisei „identităţi moldoveneşti”, inventată de autorităţile sovietice pentru a justifica raptul teritorial din 1940 şi anexarea forţată a unei părţi a României la imperiul sovietic, iar cei care se prezintă public drept „unionişti” se pronunţă pentru abandonarea proiectului de unificare, consolidare şi dezvoltare a statului Republica Moldova şi cer unirea imediată a unei părţi a acestuia cu România.

Şi unii, şi alţii acţionează ca nişte grupări extremiste şi marginale, înjură şi se manifestă indecent, sunt agresivi şi intoleranţi, şi, cel mai important, nu prezintă nişte proiecte/strategii viabile care să confirme justeţea propriilor acţiuni.

„Patrioţii moldoveni” de astăzi au luptat împotriva independenţei Republicii Moldova

Republica Moldova şi-a declarat independenţa în 1992, fiind recunoscută de întreaga lume. Faptul în sine a fost consfinţit în „actul de naştere” al noului stat – Declaraţia de Independenţă. Acest document constitutiv trasează principiile de bază ale statului, cum ar fi numele ţării, teritoriul, denumirea limbii şi a scrisului şi principalele simboluri statale – Drapelul şi Stema de stat. Un lucru extrem de important de reţinut îl constituie faptul că acest document nu poate fi modificat în nici un fel şi îşi pierde valabilitatea doar în cazul în care statul respectiv dispare de pe harta lumii. Prin urmare, cel care nu vrea să recunoască sau să accepte principiile de bază trasate în „actul de naştere” al ţării este, în mod automat, împotriva acestui stat.

Lucrurile însă nu ar fi atât de grave, dacă respectivii inşi, care îşi zic „statalişti”, ar contesta anumite prevederi din respectivul document, apelând la dovezi de ordin ştiinţific şi organizând polemici civilizate în care să fie implicaţi experţi şi oameni de ştiinţă. Însă atunci când astfel de dezbateri depăşesc cadrul ştiinţific, când sunt create, în mod intenţionat, situaţii de conflict, când aceste principii şi noţiuni sunt transformate în mesaje electoral-politice, fiind implicate diverse categorii sociale neavizate în domeniu, care, ulterior, duc la confruntări de masă, cei care organizează asemenea mişcări sunt pasibili de a fi acuzaţi că acţionează împotriva statului şi a principiilor sale de bază.

Mai mult decât atât, dacă facem o scurtă trecere în revistă a celor care astăzi se erijează în mari apărători ai statalităţii, vom constata că o parte dintre ei au luptat, în perioada de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, împotriva independenţei şi statalităţii Republicii Moldova, pronunţându-se pentru menţinerea acestui teritoriu sub administraţie rusească.

Însă lucrul cel mai grav care se produce la ora actuală este că aceşti impostori care se prezintă în faţa opiniei publice ca fiind statalişti profanează principalul simbol al statalităţii, Drapelul naţional, pe care l-au înlocuit, încălcând Legea şi bunul-simţ, cu o bucată de pânză roş-albastră inventată peste noapte.

Or, prin aceste jocuri de-a statalitatea, care, în accepţia respectivilor şmenari, este direct proporţională cu antiromânismul obsesiv, Republica Moldova riscă să alunece pe un făgaş extrem de periculos şi să se trezească cu noi mişcări separatiste, apărute în urma unor conflicte de masă. Ceea ce ne face să credem că autorii din umbră ai acestor proiecte antinaţionale şi antistatale nu urmăresc altceva decât să distrugă acest stat ca, ulterior, să profite personal de pe urma situaţiei respective. Aşa cum a făcut Smirnov în 1992. Şi pe ei prea puţin îi interesează că acest lucru ar putea să însemne din nou vărsare de sânge nevinovat.

Din cauza unor „unionişti” de paradă are de suferit relaţia firească cu România

De cealaltă parte, o altă grupare, insignifiantă din punct de vedere politic, autointitulată „naţională” şi „liberală”, şi-a însuşit mai nou mesajul unionist, transformând un ideal naţional într-o cacealma politico-electorală, într-o albie de porci. Reprezentată de nişte specimene politice cu trecut îndoielnic, această mişcare dubioasă atentează, în mod pervers, asupra conceptului în sine, compromiţând vulgar o idee împărtăşită de o parte importantă a populaţiei Republicii Moldova. Secondaţi de un grup de organizaţii la fel de dubioase, indivizii respectivi acţionează, voluntar sau involuntar, în direcţia marginalizării acestei idei, a aruncării acesteia în derizoriu, astfel încât cei care o agreează sau chiar o promovează în mod deschis să se simtă vulnerabili şi neacceptaţi de majoritatea cetăţenilor.

Un om politic responsabil, oricât de unionist ar fi, nu poate să afirme ca un papagal că Republica Moldova trebuie să se unească imediat cu România, fără să prezinte cel puţin o strategie, un plan de acţiuni, nişte paşi concreţi care trebuie întreprinşi, astfel încât acest obiectiv să poată fi realizat. Pentru că, în lipsa unor argumente solide şi a unor soluţii acceptabile pentru o majoritate ghidată, mai mult sau mai puţin, de interese care o vizează în mod direct, pragmatic, acest ideal riscă să devină unul lipsit de importanţă, sau, mai mult, să fie respins, în mod categoric, de cei care au puterea şi dreptul să decidă.

Anume din cauza acestor acţiuni iresponsabile, a discursurilor demagogice fără finalitate practică are de suferit o relaţie firească de bună-vecinătate cu România, care ar putea aduce beneficii reciproce uriaşe cetăţenilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Cei care aţâţă vrajba între fraţi merită oprobriul public

Cei care cheamă lumea la confruntare, aţâţă vrajba între fraţi, care îi etichetează drept duşmani pe cei cu opinii diferite, care nu ţin cont de problemele reale cu care se confruntă populaţia şi care, prin acţiunile lor, aduc prejudicii statului şi cetăţenilor, trebuie excluşi din spaţiul public. Prin boicot generalizat.

Istoria zbuciumată pe care am trăit-o a făcut ca aici să locuiască oameni care, uneori, împărtăşesc viziuni diferite asupra aceloraşi lucruri. Unii văd adevărul într-un fel, alţii – altfel. Aceste diferenţe de mentalitate sunt o consecinţă a condiţiilor, vitrege în cea mai mare parte, în care au crescut şi s-au educat diverse generaţii. De aceea, subiectele respective necesită o abordare serioasă şi constructivă, astfel încât aceste mici diferenţe de abordare asupra uneia şi aceleiaşi realităţi să nu escaladeze în conflicte. Pentru că, în realitate, aceşti oameni nu se duşmănesc între ei. Dimpotrivă, trăiesc în armonie, indiferent dacă se consideră români sau moldoveni, ruşi, ucraineni sau de altă naţionalitate. Iar cei care încearcă să transforme aceste diferenţe în motive de confruntare sunt, de fapt, nişte elemente marginale, total nereprezentative.

Republica Moldova, cu toate problemele sale, este un stat de drept, locuit de cetăţeni care sunt liberi să-şi decidă singuri soarta. Nimeni nu este în drept să le impună o idee sau alta, ignorând părerea şi voinţa poporului, căruia îi aparţine suveranitatea într-un stat democratic şi de drept. Iar rolul politicienilor este să le asigure oamenilor care îi aleg o viaţă normală, aşa cum le promit în campaniile electorale, să asigure unitate şi pace între cetăţeni.

Nu ne putem permite să ne împărţim la infinit între „noi” şi „ei”, între „ai noştri” şi „ai lor”. Toţi oamenii care trăiesc în această ţară sunt „ai noştri”. Acesta trebuie să fie punctul de pornire. Fără un asemenea echilibru, nu vom avea un viitor.

Nicolae FEDERIUC