Eu ce sunt, învingător sau învins?

Războiul celor doi bunici pe care nu i-am cunoscut sau ce ar sărbători înaintaşii mei pe 9 mai dacă ar mai fi în viaţă?

Bunicul meu din partea tatălui, Alexandru Federiuc, a fost înrolat în Armata Sovietică în fatidicul an 1942. A fost fără voia lui. Vâltoarea războiului l-a smuls de lângă tânăra sa soţie (bunica mea Parascovia) şi două copiliţe, una de câteva luni şi alta care abia trecuse de doi ani…

Pe bunicul meu din partea mamei, Gheorghe Tătaru, iureşul războiului l-a prins în timp ce-şi făcea serviciul militar în Armata Română. Nimeni nu ştie exact ce era, cert e făcea parte dintr-o unitate de jandarmi. A fost aruncat departe pe front şi impus să lupte împotriva bunicului Alexandru…

În ’44 sau ’45, bunicul Alexandru, împreună cu alţi câţiva camarazi de arme s-a pomenit într-o centură de foc. Primiseră ordinul „nici un pas înapoi”. Soldaţii hitlerişti, mult mai numeroşi, i-au încercuit şi făceau eforturi să cucerească poziţia pe care se afla bunicul meu. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte. Aproape toţi soldaţii sovietici au fost ucişi. Bunicul a reuşit să menţină poziţia până la venirea întăririlor. În ulimul moment însă, o mină aruncată de nemţi era cât pe ce să-i fie fatală. Genunchiul drept i-a fost zdrobit, iar în corp i-au pătruns 24 de schije… Pentru fapta sa de eroism a fost decorat cu Ordinul „Slava”.

Între timp, Armata Română fusese învinsă. Detaşamentul din care făcea parte bunicul Gheorghe a fost zdrobit. Bunicul a scăpat însă ca prin minune cu viaţă şi a reuşit să se întoarcă acasă, unde îl aşteptau şase copii…

Bunicul Alexandru, care se afla între viaţă şi moarte, a fost transportat într-un spital aflat la mii de kilometri depărtare de satul natal. Genunchiul drept i-a fost amputat, iar cele 24 de schije i-a fost scoase din corp. A ieşit din spital după mai bine de doi ani. Între timp, tânăra sa soţie, bunica Parascovia, făcea eforturi disperate să supravieţuiască foametei, declanşată de Stalin. Casa din sat a bunicului (care făcuse parte dintr-o familie înstărită) şi pământurile, i-au fost naţionalizate. Din exces de zel, lingăii regimului au incendiat cele două mori, de făină şi de ulei, care aparţinuseră părinţilor bunicului Alexandru. Mai mult decât atât, slugoii de la sovietul sătesc, ajutaţi de soldaţii sovietici, au cotrobăit şi au ridicat toată rezerva de mâncare, pe care o avea bunica. Au găsit şi au confiscat până şi cei doi saci de fasole, pe care bunica  reuşise să-i îngroape în grădină. Astfel, cele două copile (ce ar fi trebuit să devină mătuşile mele), care mai crescuseră între timp, nu au reuşit să-şi cunoască tatăl. Au murit după ce au mâncat seminţele unei plante, care se pare conţineau cianură…

Bunicul Gheorghe a ajuns acasă la timp. Spiritul de luptător l-au ajutat să-şi salveze familia. A strâns toate opincile pe care le-a găsit şi care erau făcute din şoric de porc. Doi saci de fasole i-a vărsat în scârta cu paie. Când au venit drujinicii să le confişte mâncarea, nu s-au gândit să ia cu ei paiele şi opincile. Astfel, seară de seară, bunicul Gheorghe aducea în casă o grămadă de paie şi, împreună cu bunica Tudora şi cei şase copii, alegeau boabele de fasole, câte o mână de fiecare. Tăiau o bucată de opincă pe care o fierbeau multă vreme până se înmuia. Şoricul de porc şi fasolea i-au ajutat să învingă foametea…

Bunicul Alexandru s-a întors acasă la sfârşitul anului ’47. Şchiop şi slăbit, a găsit satul distrus de foamete, iar pe bunica Parascovia răvăşită de durere. Împreună, au reuşit să treacă şi peste această năpastă şi să facă alţi trei copii, două fete şi un băiat. Băiatul este tatăl meu. Pentru bunicul Alexandru, care până atunci avusese doar fete, tatăl meu era un dar divin. Nu a reuşit însă să-l vadă cum creşte. În ’56, s-a stins, din cauza rănilor suferite în război. Tatăl meu, care avea doar doi anişori, şi cele două surori ale sale au rămas orfani. Bunica Parascovia nu s-a mai căsătorit niciodată. Prin greutăţi doar de ea ştiute a reuşit să-şi crească pruncii. Când i-a văzut mari, s-a stins şi ea…

Chiar dacă a învins foametea, drama bunicului Gheorghe nu s-a încheiat. Statutul său de ostaş al Armatei Române îl urmărea ca o nălucă. Puterea şi lingăii regimului îl numeau „trădător” şi „fascist” şi nu-i permiteau să se angajeze nicăieri. Până la urmă, i-au permis să lucreze căruţaş la colhoz. Din nou, bunicul nu s-a dat bătut. A învăţat să împletească din lozie coşuri şi alte lucruri utile la gospodărie. Devenise unul dintre cei mai iscusiţi meşteşugari din regiune. A avut în total 15 copii, dintre care au supravieţuit până la urmă doar şapte. Mama mea era mezina… Bunica Tudora, care suferea de osteohondroză, a murit când mama era în clasa a noua. Bunicul a mai trăit vreo 10 ani şi s-a dus şi el…

Bunicul Alexandru, care a învins în război, nu a ajuns să vadă nicio paradă de 9 mai. Nici meritele şi ordinele sale nu au mai contat. Iar bunicul Gheorghe, care a fost învins în război, avea parte, anume în această zi, de cea mai mare umilinţă.

Astăzi, eu, urmaşul bunicului Alexandru şi bunicului Gheorghe, văd la tot pasul oameni exaltaţi care se declară mândri de faptul că înaintaşii lor au luptat în acel război. Iar printre ei sunt foarte mulţi ca mine. Și nu înțeleg de ce se bucură. Drama noastră legată de acele timpuri este una specifică și ar fi cazul deja să înțelegem acest lucru. Și să medităm un pic. Asupra a ceea ce avem noi şi n-au avut bunicii şi părinţii noştri.

Nicolae Federiuc

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s