Acum câțiva ani, patronul postului Realitatea TV din România, Sorin Ovidiu Vântu, i-a dat o replică dură unei moderatoare de la televiziunea sa, care l-a pus într-o situație jenantă (în timpul unei intervenții prin telefon, am impresia). Doamna cu pricina i-a adresat patronului său o întrebare incomodă, cel mai probabil, dintr-o încercare naivă de a-și manifesta independența, echidistanța și profesionalismul. Replica lui Vântu a fost tăioasă și umilitoare și a adus-o cu picioarele pe pământ: ”Nu sunteți independenți, tată!”

Nu știu dacă moderatoarea conștientiza sau nu acest adevăr (că nu era independentă, de fapt). De aceea, tentativa sa eșuată de a-și face ”meseria” în raport cu șeful care a angajat-o poate fi interpretată în cel puțin două feluri: fie trăia cu iluzia că deontologia profesională este mai presus decât doleanțele celui ce i-a oferit salariu și șansa de a se afirma, fie știa prea bine ce și ale cui interese reprezintă, dar a vrut să pozeze în fața publicului astfel încât să pară că ea nu se înclină în fața nimănui. Realitatea, cea reală, nu cea de pe ecran, a lăsat-o însă fără replică și… fără job.

Acest incident reflectă în miniatură situația în care se află statul Republica Moldova. La fel ca jurnalista respectivă, încercăm să ne dăm mari și tari, fluturând în văzul tuturor certificatul de ”independență”, când, de fapt, libertatea noastră este egală cu lungimea lanțului prins de cureaua de la gât. Iar atunci când forțăm lanțul, în zonele intime ne lovește un VÂNT siberian care ne aduce cu picioarele pe pământ. Sigur, și în cazul nostru realitatea este interpretată diferit. Unii cred cu tărie că independența este un fapt real și poate fi consolidată, în timp ce alții înțeleg prea bine dedesubturile, dar încearcă să nu se dea în vileag, cel puțin de ochii lumii.

Cei care refuză să vadă acest adevăr să-și aducă aminte cum ne-am căpătat noi ”independența”. Din punctul de vedere al unor vechi militanți pentru libertate și unitate (românească), vociferat și astăzi de unii romantici, independența a fost un pas necesar în direcția unirii cu țara-mamă. Adică, întâi ne slobozim de ruși, ca apoi să mergem acasă, în România. În realitate, aceasta nu a fost decât o decizie a stăpânului, aflat atunci într-o situație complicată, necesară pentru a putea trage de timp. Avea nevoie de o pauză atât cât să schimbe lesa. După aceea, ne-a prins și ne-a legat la loc. Iar pentru că ne zbăteam și mușcam a fost nevoie de puțină constrângere, câteva picioare în burtă, până ne-am cumințit. Noua zgardă cu care am fost prinși de gât se cheamă ”Transnistria”. Ieri, s-au împlinit 25 de ani de la această lecție de dresaj, care în limbaj de specialitate se numește ”Reguli de subordonare”.

Un om de mare calibru intelectual insistă de o habă de vreme că noi trebuie și putem să devenim cu adevărat independenți. Nu știu de ce, el este convins, sau cel puțin așa pare, că noi avem capacitatea să ne hrănim singuri (fără să fim nevoiți să răscolim în tomberon) și că avem șansa unică să sugem de la două vaci, păstrându-ne neutralitatea. Oricât de frumos și convingător ar suna, aceasta mi se pare o utopie. Am fost și rămânem un apendice, care trăiește doar dacă e conectat la organul de bază. Dacă îl tai, se usucă și moare. Poate sună dur și vulgar, dar asta e cea mai exactă comparație care îmi vine în minte. Poți să repeți la infinit cuvântul ”sobă” la minus 10 grade, asta oricum nu te va încălzi, iar dacă începi totuși să ai senzația de căldură, înseamnă că degeri, respectiv, în scurt timp îți vei da duhul.

Până vom găsi o soluție acceptabilă pentru toți, ceea ce e puțin probabil, hai măcar să nu ne mai ascundem după deget și să recunoaștem: ”Nu suntem independenți, tată, lăsați prostiile!”