Domnule Plahotniuc, da’ poate facem Unirea?

Suntem împărțiți, la fel ca orice societate, între oameni pragmatici și visători, entuziaști și sceptici, optimiști și pesimiști, curajoși și temători, ambițioși sau, dimpotrivă, conformiști și lăsători. E normal să fie așa, pentru că, doar în acest fel, poate fi atins un echilibru. Tot acest conglomerat de caractere se contopește la un moment dat și formează un singur organism social cu identitate specifică și interese comune, chiar dacă acestea se nasc din contradicții. Unul se avântă cu capul înainte, altul îl domolește și-i mai stinge din avânt, unul sare în sus, celălalt îl asigură de jos. Ca într-o familie.

Totuși, există un ”dar”, cu sensul de ”însă”. Pentru a se produce această uniformizare este nevoie și de o platformă solidă, un fundament, o bază, pe care să ridici construcția. Cu alte cuvinte, trebuie să existe un recipient, întreg, dacă intenționezi să-l umpli. În caz contrar, oricât efort ai depune, totul se surpă, se varsă, se pierde. E ca pietroiul lui Sisif, pe care îl împingi cu toată puterea până în vârful dealului, iar el se rostogolește iar în vale și așa la infinit.

Ne-au încropit rușii în grabă un stat, la începutul anilor ’90, ca să nu ne unim cu România, iar mulți dintre noi chiar l-au luat în serios. Și se prefac că nu văd că autorii acestei parodii, pentru a fi siguri că nu vom sări mai sus de vârful nasului, ne-au băgat o bombă sub fund, de-a lungul Nistrului, și ne-au priponit din alte două locuri, la Nord și la Sud, să nu ne putem rupe de ei, chiar dacă ne zbatem. Și iaca așa, ne tot învârtim în jurul cozii, de vreo 27 de ani, de ne amețește capul, dar rezultate ioc.

Și nu e neapărat vina guvernanților, oameni buni. Guvernanții tot dintre noi se trag. Tot de-ai noștri sunt. Problema e în ulcior, care nu e întreg. N-ai cum să-l umpli, oricât de mult ai turna în el. Nu dispunem de suportul, baza necesară, de un punct de sprijin pe care să putem construi o țară. De asta totul se ruinează. Avem în mod firesc o mentalitate provincială, deoarece ne identificăm ca parte, nu ca un tot întreg. Unii ca parte a României, alții ca parte a URSS sau a Rusiei țariste. Incapacitatea noastră de autogestiune este o problemă genetică, moștenită, nu e vina școlii sau a politicilor în domeniu. Când nu-i, nu-i și nu-i nimeni vinovat.

Știu că există mulți care încă mai speră că putem construi o națiune, fie ea și civică. Unii din ambiție și orgoliu, alții din naivitate. Există și argumente, nu contest, care ne spun că poate ar fi bine să insistăm asupra punerii în practică a acestui proiect de construcție a unei țări distincte. Dar toate acestea sunt teorie pură. Practica ne arată altceva, că nu suntem în stare să facem mai nimic, în pofida faptului că, teoretic, pare posibil. Nu avem suficientă capacitate, iar dorință nici atât. Ca să construiești o țară dintr-o singură bucată trebuie, elementar, să ai o majoritate conștientă care să vrea asta. Avem noi o asemenea majoritate care chiar să vrea și să înțeleagă ce trebuie făcut? De departe nu. Pentru că oamenii conștienți înțeleg prea bine subtilitățile care au stat la baza acestui spectacol grotesc și văd interesele ascunse. Nu-i poți convinge, cu toate argumentele de pe lume. În plus, inima îi trage spre matcă. Punctum. O fi rațiunea importantă, dar cu inima nu te pui.

Anul acesta iar avem alegeri, așa că vom mai face o piruetă. Iar variantele sunt două: fie păstrăm ce avem, fie o luăm din nou de la început. Ciudat este că există încă destui entuziaști care cred că, dacă o luăm din nou de la capăt (și încă ce fel de capăt!), vom ajunge în altă parte decât tot aici. În fine, fiecare cu părerea lui. Cert este că toți riscă mult și se consumă. Și cei de la putere, și cei din opoziție, și cei care-i aleg. Atâția nervi și resurse pentru o simplă rotire în jurul cozii!

27 de ani. E mult, e puțin, nu știu. Pentru istorie în mod sigur că e puțin. Pentru viața unui om e însă destul de multișor. Mai încercăm sau renunțăm? Eu unul cred că n-are rost. Cred că ar trebui să luăm cu noi ce am mai agonisit între timp și mergem acasă. Acolo unde ne-am pornit în ’91, dar nu ne-a primit Iliescu. Să mai batem o dată la ușă. S-ar putea ca, de această dată, ai noștri să deschidă. Și să ne facă și nouă un loc pe lângă ei. Poate la început nu o să prea avem despre ce vorbi, că așa-i când ești despărțit multă vreme. Dar pe urmă ne-om deprinde unii cu alții. Și s-ar putea ca, peste un timp, să ne uităm mirați unii la alții și să ne întrebăm de ce am așteptat atâta.

Momentu-i potrivit sau cel puțin mai favorabil decât în cazul celorlalte cotituri de până acum. Mai trebuie și un conducător capabil să ia taurul de coarne și căruia să nu-i pese de nemți, ruși, americani și cine mai au interese pe aici. Și să știți că avem astăzi un om care are tot ce-i trebuie pentru asta. Deocamdată. Mâine, cine știe cum se întoarce roata?

Domnule Plahotniuc, ce spuneți? Nu zic, ceva poate veți pierde, dar câte câștigați!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s