PRIGOANA

Norocul nu există în realitate. Norocul, așa cum îl cunoaștem noi, e de fapt o mare înșelătorie. Dacă ar fi să formulăm o definiție, vom vedea că noroc înseamnă să obții ceva fără să plătești. Sau să plătești mai puțin decât plătesc alții. Aici e marea noastră rătăcire. În realitate, prețul e unul pentru toți, doar că plata se face diferit. Se poate achita în avans, în rate sau totul la final, cu dobândă aferentă.

Diavolul n-are nevoie de banii tăi. Banii sunt la cheremul lui și îți poate da cât vrea el. Lui îi plătești cu sănătatea ta, cu familia ta, cu tot ce ți-i drag pe lume și contează cu adevărat. Și cu sufletul, într-un final. Nu te lovește direct, ca să nu simți că ești amenințat, pentru că, în acest caz, se declanșează instinctul de autoapărare. El te ademenește cu noroc, te amăgește că nu trebuie să plătești. Și cazi fără să-ți dai seama. Înțelegi asta într-un final, doar că, de regulă, prea târziu. Când nimic nu-ți mai poate alunga singurătatea.

Trăim vremuri de pace și ne bucurăm pentru asta. Dar pacea e mai grea decât războiul. La război știi pe cine aperi și împotriva cui lupți, iar cel mai important lucru este curajul. Pe timp de pace însă nu-i suficient să fii curajos. Aici înțelepciunea e mai importantă. Dușmanul nu are un profil clar, iar cei pe care ar trebui să-i aperi îți spun să nu-ți faci griji. Și tu te relaxezi, crezând că nu ești amenințat.

Atunci când el iese în stradă și își prefigurează un profil, te ademenește în capcană. Vrea să te rupă de lângă ai tăi. Să-i lași singuri și lipsiți de apărare. El nu e în stradă, de fapt, e în casa ta. Iar tu arunci cu pietre sau ouă, crezând că-l alungi, când, în realitate, te descoperi. Pentru că doar la război ești lovit din față. Pe timp de pace ești răpus din spate.

E ușor să lupți contra cuiva pe care îl urăști. Dar imaginează-ți cum e să lupți împotriva celor pe care îi iubești și care înseamnă totul pentru tine. Aici e secretul perfidiei diavolului. Acesta-i cel mai vulnerabil punct al nostru, al muritorilor. Când îi scoți coiful care îi acoperă fața și descoperi acolo un om drag, pe care nu ai putea să-l lovești vreodată. Lași mâinile în jos, te așezi pe pământ și simți cum totul se prăbușește. Respirația ți se taie și vrei să mori.

Ați observat cât de puțini am rămas? Uitați-vă în jur și veți vedea că aproape nu mai e nimeni prin preajmă. Cei de lângă noi au încetat să mai fie ca noi. Unii mai păstrează aparențele, alții deja nu se mai ascund. Și cred că suntem nebuni. Nu din reavoință, din necredință. Din cauza păcii aparente și a dușmanului nevăzut, pe care nu au știut să-l identifice. Iar tu n-ai fost în stare să li-l arăți. Pentru că erai ocupat cu aruncatul pietrelor sau a ouălor sau pur și simplu ți-ai pierdut vigilența. Te-ai lăsat copleșit de confortul acestei vieți trecătoare.

Azi suntem tratați ca simpli nebuni, mâine vom deveni periculoși pentru ei, o piedică în fața norocului, o povară care-i încurcă să-și trăiască clipa. Și atunci să vezi tu singurătate și deznădejde! Nici mănăstirile nu-ți vor mai putea asigura un refugiu. Pentru că din ele vor rămâne doar încăperile și cupolele aurite. Și poate legendele menite să atragă turiști. Singura salvare vor fi închisorile, sper măcar ele să reziste.

Între Dumnezeu și copilul tău, pe cine alegi?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s