Cred că, uneori, suntem prea duri cu noi înșine. Ne autobiciuim pentru neputința noastră, pentru lipsa de luciditate, pentru că nu am reușit, timp de un sfert de secol, să construim nimic durabil. Ajungem să credem, la supărare, că suntem un popor laș și netrebnic, care-și merită soarta. Și încercăm să evadăm, crezând că noi nu ne înscriem în această masă amorfă. Fiecare din noi trăiește periodic această stare, eu inclusiv.

Da, mediocritatea este, într-adevăr, majoritară. Doar că așa e peste tot în lume.  Indiferent de nivelul de dezvoltare și civilizație, proporțiile nu se schimbă. O demonstrează statisticile.

Prin urmare, s-ar putea ca la baza disperării noastre să stea, de fapt, altceva. Confuzia, de exemplu. Această stare e specifică nu doar unui grup anume de oameni, nu-i afectează doar pe cei naivi și slabi, ci pe toți deopotrivă. Iar atunci când omul e confuz, calcă prin străchini, așa cum facem noi, din ’90 încoace.

De unde vrei coagulare și coordonare întru binele comun, când în pericol e propria supraviețuire morală și intelectuală? Chiar dacă ai discernământ și capacitate să alegi dintre mai multe drumuri, te pierzi, firește, când constați că ele se-ntâlnesc. Așa că autobiciuirea nu e o soluție. Ne provoacă durere, fără niciun rost. Spre deliciul devoratorilor de suflete.

Mai bine stai deoparte, decât să ajungi carne de oaie. Dar dacă crezi, totuși, că te duce capul să faci bine, încearcă, cel puțin, să nu faci rău. E și ăsta un pas înainte.