Moldovenii au început să plece masiv peste hotare cam de prin 1998, pe vremea când Lucinschi și Sturza (cei care se rup azi iarăși la putere) plăteau salariile în caloși. Mânați de sărăcie și deznădejde, oamenii, în special tații, au luat calea pribegiei, spre Rusia, în mare parte, pentru că doar acolo se putea ajunge atunci cu pașaportul nostru albastru. Ulterior, s-au descoperit coridoare clandestine spre Italia. De această dată, mamele și-au luat lumea în cap și soarta în mâini, lăsându-și copiii singuri acasă.

Ulterior, situația s-a mai stabilizat, însă lumea continua să plece. Și asta deoarece era vizibilă discrepanța dintre cei care aveau pe cineva în străinătate și cei care nu. Cu timpul, lupta pentru existență s-a transformat într-un fel de competiție între localnici: care din ei își va lua mașină mai scumpă sau va face o casă mai frumoasă. Faptul că puteau câștiga bani (mulți, pentru vremurile respective), într-un termen destul de scurt, a creat un fel de dependență în aceste familii. Deși oamenii înțelegeau că se înstrăinează de copii și de părinți și că, pe termen lung, efectele ar putea fi catastrofale, nu se mai puteau opri. Dezastrul nu s-a lăsat așteptat. Zeci de mii de familii s-au destrămat, iar casele, cândva semețe și curate, au rămas abandonate și pustii. Multe femei s-au recăsătorit cu străini, iar soții lor s-au alcoolizat. Copiii, crescuți de bunici, de rude sau de vecini, se transformau în niște brute sătule și îmbrăcate frumos. Satele, odinioară pline de viață și de oameni binevoitori, au devenit niște locuri sinistre și reci. Agresivitatea, impertinența și lăcomia au ajuns să domnească peste lumea răzlețită și rătăcită în confuzie.

Au trecut ani. Oamenii au început să trăiască mai bine. Plecatul peste hotare nu mai era o chestiune atât de scumpă și complicată. Cei care au ajuns primii în străinătate au bătătorit terenul și au început să le facă loc pe lângă ei celor rămași acasă. Deja nu mai era o luptă de supraviețuire, ci, mai degrabă, o încercare de a recupera anii pierduți departe de familie. Unii au reușit să depășească criza, alții nu.

Astăzi, situația este cu totul diferită. Hotarele sunt deschise, iar să ajungi într-o țară străină a devenit un lucru banal. În plus, cei care decid să se mute în străinătate fac asta, în mare parte, pentru că au certitudinea că acolo viața e mai ușoară, mai îndestulată și mai sigură. Se întâmplă deseori să se dezamăgească, dar, de regulă e prea târziu. Au deja copii care învață în școlile de acolo, în plus, acasă nu-și mai găsesc locul.

………………………………………………………………………………..

Plecarea în masă a moldovenilor peste hotare este, fără îndoială, un fenomen îngrijorător. Țara rămâne fără cetățeni activi și apți de muncă, atât de necesari într-o societate în curs de dezvoltare. Or, tot ei sunt cei care nasc copii, respectiv, lipsa lor duce la aprofundarea crizei demografice, care, iarăși, provoacă reacții în lanț: se închid grădinițele, după aceea, școlile, iar puținele familii tinere sunt nevoite să plece și ele, pentru că se gândesc, în mod firesc, la viitorul copiilor. Ca urmare, satele îmbătrânesc, afacerile falimentează din lipsă de forță de muncă, dar și de oameni care să consume, iar cei care rămân devin o povară tot mai mare pe umerii statului, deoarece întreținerea lor costă scump, iar profitul este zero.

Pe de altă parte, există și partea plină a paharului. Faptul că oamenii pot să plece liber peste hotare a schimbat radical viața noastră. Ne-a adus bunăstare, iar acest lucru se vede cu ochiul liber. În plus, țara s-a mai dezvoltat între timp, au apărut multe locuri noi de muncă, instituțiile de stat au început să funcționeze mai bine, societatea s-a modernizat. Astăzi, pentru foarte multă lume, mâncarea și îmbrăcămintea nu mai sunt un lux, cum erau odată, nimeni nu mai lucrează din greu pentru puțin, la fel ca înaintașii noștri, oamenii merg la munte, la mare, călătoresc, se distrează. Își cumpără mașini scumpe, apartamente, telefoane și calculatoare de ultimă generație, barurile și restaurantele abundă de clienți.

Sărăcia despre care se vorbește nu e aceeași cu cea pe care au simțit-o părinții, bunicii și tot neamul nostru laolaltă de până la noi. Ne-am făcut un obicei din a ne compara cu vest-europenii, cu americanii, japonezii și alții mai dezvoltați decât noi. În raport cu ei, da, suntem săraci, însă față de cei care au trăit aici până la noi, suntem extrem de alintați. Poate nu e rău să vrei mai mult, dar nici să fii nerecunoscător nu e bine. Trece viața pe alături și nu apucăm să ne bucurăm de ea. Pentru că mereu ceva nu ne ajunge. Mereu suntem nemulțumiți. Să nu se supere Dumnezeu într-o zi și să ne amintească ce înseamnă adevăratele greutăți!

Așadar, astăzi, nu sărăcia îi alungă pe oameni de acasă, ci dorința de a beneficia de confortul creat de alții. Lumea caută stabilitate și bunăstare, care nu necesită prea mare efort. Doar că toate au un preț, pe care, vrem noi sau nu, trebuie să-l plătim. Bătrânii și copiii abandonați, satele părăsite și statul beteag sunt, de fapt, nota de plată, pe care o achităm. Degeaba căutăm vinovați în altă parte, răspunderea este colectivă, nu doar a autorităților. Oferim puțin, dar vrem să obținem mult, ceea ce de fapt e utopie.

E mai ușor să stai peste hotare și să faci revoluții pe internet, decât să-ți asumi partea ta de vină. Nu poți să achiți impozite unui stat străin și, în același timp, să te revolți de pensiile mici și de condițiile proaste din școlile și spitalele de acasă. Și încă să te mai plângi că polița nu-ți acoperă cheltuielile pentru tratament.

Țara nu se poate dezvolta, dacă cetățenii ei nu contribuie la asta. Investiția în propria bunăstare nu e suficientă. De la fiecare câte puțin se face mult. Iar atunci când condamni corupția de aici, gândește-te dacă nu cumva contribui personal la perpetuarea acestei probleme. Amintește-ți ce faci atunci când tragi o fugă pe acasă să-ți rezolvi repede tot felul de chichițe și după aceea să fugi înapoi, că ai treabă. Corupție e și atunci când dai șpagă, nu doar când iei. E cerc vicios, dragii mei, toate sunt legate între ele. Putem să schimbăm guvernele în fiecare an, e în zadar, dacă nu ne schimbăm abordarea.

………………………………………………………………………………..

Avem, în prezent, multe voci care ne dau lecții de viață de departe, de la mii de kilometri. Unele chiar și-au asumat rolul de purtători de cuvânt ai celor plecați și își permit să vorbească în numele tuturor. Mai mult, există și concetățeni de-ai noștri, stabiliți peste mări și țări, care iau bani de la cei de acasă doar pentru a se da cu părerea.

Avem și aici, pe loc, tot felul de politicieni, activiști și formatori de opinie care speculează foarte mult problema emigrației. O dau cu tot felul de istorii lacrimogene, adesea inventate, și jubilează pe sentimentele oamenilor într-un mod de-a dreptul cinic și revoltător. A se vedea cazul femeii care a venit la protest cu o poză trucată (nu vreau să intru în detalii, s-a vorbit destul despre acest subiect). Scopul este evident, plecatul peste hotare este profitabil inclusiv din punct de vedere electoral.

Ținta acestor escroci sunt anume oamenii care nu vor să-și asume partea lor de vină, cei care cred că, de departe, se vede mai bine și care caută să-și justifice cumva absența. Se încearcă, din păcate, divizarea societății noastre în două tabele rivale, în care diasporei i se atribuie titlul de nobil.

În mod cert, astăzi, fiecare are posibilitatea să aleagă: să plece departe și să trăiască exclusiv pentru sine sau să rămână aici și să-și asume partea sa de responsabilitate. Nu prea poți fi patriot prin corespondență, nu e comod și nici serios. A fi patriot înseamnă să participi personal, să-ți asumi responsabilități și riscuri, să faci sacrificii. Același lucru este valabil și în cazul celor plecați deja: dacă vă pasă, veniți acasă și ajutați-ne să ajungem la liman. Dacă nu vreți sau nu puteți, e în regulă, noi vă iubim oricum, pentru că sunteți ai noștri. Dar nu ne mai bagatelizați.