A PATRA CALE e de fapt singura care există. Restul sunt visuri

Realitatea este una, indiferent dacă o acceptăm sau nu. Cel mult, ea poate fi adaptată la un interes sau altul, dar esența nu poate fi schimbată. De cele mai multe ori, refuzăm să o percepem prin prisma rațiunii, întrucât ceea ce vedem nu corespunde dorințelor noastre. În același timp, dacă deviezi prea mult de la realitate, riști să te prăbușești în neant.

E una să vrei și alta e să poți. Dacă dezacordul dintre posibilități și visuri e prea mare, tot efortul pe care îl depui se pierde în zadar. Viața are limite clare și e păcat ca, la final, să fim cuprinși de deznădejde. Păcat în sensul direct al termenului. Deznădejdea este rezultatul incapacității omului de a-și adapta propria nimicnicie la necuprinsul Universului. Este răsplata pentru lipsa de înțelepciune.

Este greu să fii rațional într-o lume visătoare, copleșită de emoții. Totuși, este important să înțelegem că emoțiile se sprijină pe mituri născute din dorințe și frustrări și rareori pot fi direcționate spre o finalitate practică, spre o destinație clară. Ele nu te fac decât să plutești în derivă și, chiar dacă apuci să prinzi vreun liman, probabilitatea ca pământul pe care îl atingi să fie la fel ca cel pe care ți l-ai închipuit este mult prea mică.

Așa că vă propun acum să ieșim puțin din lumea visurilor și să încercăm să definim măcar aproximativ realitatea din jurul nostru, pentru a înțelege cel puțin teoretic în ce direcție ar fi bine să mergem, care sunt cele patru căi despre care se spune că le-am avea astăzi în față.

1. Integrarea de jure în Uniunea Europeană

Am spus de jure, pentru că există o diferență mare între calea europeană și integrarea propriu-zisă în UE. Sunt drumuri paralele care se pot intersecta sau nu. Or, dacă alegi doar calea europeană, există și probabilitatea ca, la final, să nu-ți mai dorești integrarea de jure. Să devii autosuficient.

Să vorbești astăzi în termeni exclusiviști despre necesitatea integrării în UE, prezentând-o ca unică soluție de depășire a crizei sociale, politice și economice în care ne aflăm, este utopie pură. O încercare disperată de a alege un drum scurt, care ne-ar scuti de responsabilități, dar care nu duce nicăieri. Nu poți obține nimic fără să-ți asumi responsabilități. Ca să primești, trebuie să oferi. N-ai ce oferi, nu primești. Și chiar de-ar fi dispusă să facă anumite concesii, Uniunea Europeană nu poate devia prea mult de la regulă. Iar regula presupune etape. Multe și complicate. Și, desigur, cedări.

Și asta este doar o mică parte din problemă. Mai grav este că Uniunea Europeană nu-i nici pe departe o entitate stabilă și sigură. Este o construcție provizorie care se poate prăbuși în orice moment, în caz de cutremur geopolitic. Este foarte riscant să arunci toate hainele de pe tine, ca să poți alerga mai repede în întâmpinarea primăverii. Vremea se poate schimba brusc și să te prindă dezgolit. Și atunci pățești ca Baba Dochia, care a înghețat, în timp ce alerga înapoi să-și găsească cojoacele aruncate la întâmplare.

Un alt aspect nu mai puțin important este că integrarea în UE depinde de noi în doar o foarte mică măsură. Extinderea Uniunii Europene este ceva ce se decide cu totul în altă parte și este aproape imposibil de evaluat când și în ce condiții am putea fi luați și noi în barcă.

E totuna cu a sta în mijlocul pustiului, așteptând să vină ploaia. Da, uneori se întâmplă să mai plouă și în pustiu, dar probabilitatea este atât de mică, încât este de-a dreptul sinucigaș să nu faci nimic și să te bazezi exclusiv pe inconsecvențele naturii.

2. Integrarea în Uniunea Eurasiatică

De fapt, acest concept nici teoretic nu poate avea o finalitate. Din simplul motiv că această uniune este prin definiție ceva abstract. A încercat Moscova să inventeze o replică Uniunii Europene, dar i-a ieșit atât de stângaci, încât nici ea nu-și face iluzii în privința durabilității acestui proiect. Politicienii care promovează ideea respectivă nu schițează nici măcar formal un plan de acțiuni în această direcție, pentru că se încurcă la prima întrebare pertinentă. Este o utopie de dimensiuni uriașe și trebuie să fii rupt cu totul de realitate ca să crezi că există într-adevăr o astfel de cale de dezvoltare.

E una să vrei să gravitezi în jurul Rusiei și e cu totul altceva să vorbești despre Uniunea Eurasiatică ca despre o alternativă Uniunii Europene. E ca și cum ai încerca să alegi între mâncarea de pe masă și poza cu bucate din meniu. Sociologii care introduc o astfel de întrebare în chestionarele lor comit o gravă eroare, deoarece adâncesc voluntar această rătăcire.

În fond, promotorii acestei idei nu fac altceva decât să jongleze cu niște nostalgii. Cu amintiri și frustrări, cu niște sentimente încă vii, conectate la trecutul sovietic, care pentru unii mai trezește simpatii. Explicații sunt multe, dar ele nu pot justifica insistența unor oameni de a lupta pentru întoarcerea acelor timpuri. Uniunea Sovietică, așa cum o cunoaștem noi, nu va mai exista niciodată. Și chiar dacă am admite, prin absurd, că ar fi posibilă reinstaurarea vechiului regim, este puțin probabil ca oamenii de azi, care au apucat să simtă gustul capitalismului, să poată trăi după regulile socialismului comunist sovietic și să le mai și accepte necondiționat. Nostalgiile se sprijină pe percepții subiective, ele exclud involuntar tot ce a fost rău și păstrează doar amintirile plăcute. Or, în toate timpurile, omul și-a amintit cu drag de tinerețe, de vremurile când avea forță și era respectat. A asociat, fără să-și dea seama, aceste sentimente cu mediul în care a trăit atunci.

Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că modelul rusesc nu poate fi aplicat la noi, pentru că… nu e aplicabil. Oricât de mult ne-ar plăcea cum guvernează Putin, noi trebuie să înțelegem că nu avem o țară similară cu a lui. Sunt alte proporții, alte condiții și alte posibilități. Noi nu avem cum să influențăm marea politică, respectiv, să ne comparăm cu rușii este o naivitate.

Așa că nu ne rămâne decât statutul de satelit al Rusiei. În acest caz însă, șansele noastre de dezvoltare scad dramatic, pentru că Rusia nu are ce să ne ofere și nici nu e dispusă să facă așa ceva. Moscova este cinică și brutală și nu ne va privi niciodată cu respect.

3. Unirea cu România

În momentul de față, este, probabil, cel mai sensibil punct în conștiința mediului elitist de la noi. Este foarte complicat să faci o analiză la rece despre acest subiect, deoarece riști să superi, să spulberi niște ultime speranțe, să semeni deznădejde. Cea de care vorbeam mai devreme. Totuși, realitatea este așa cum este și trebuie să o tratăm ca atare.

Nu spun că Unirea este chiar imposibilă. Ar exista niște fire subțiri de care am putea să ne prindem, dar sunt atât de fragile, încât e nevoie de multă măiestrie ca să ne tragem de ele fără să le rupem. Dar suntem prea dezorganizați și lipsiți de consistență ca să putem spune că avem această dexteritate. În plus, suntem atât de singuri în această dorință, încât mai bine nu te uiți în jur.

Au fost acum, în Anul Centenarului, clipe în care am sperat să putem sări peste niște etape. Aceste senzații au fost alimentate de nădejdea că simbolismul momentului va trezi anumite instincte, care să declanșeze o avalanșă de emoții. Așa cum a fost în 89-90. Dar a fost o simplă iluzie. Anul 2018 s-a dovedit a fi la fel ca anul 2017 și ca alți ani din trecutul apropiat.

Constat cu tristețe că etapele nu pot fi sărite. Unirea e un proces complex, care înseamnă mult efort, consecvență, dedicație și profesionalism. Și context favorabil. Adică tot ceea ce nu avem noi astăzi. Nici de o parte, nici de cealaltă a Prutului.

Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la acest ideal, dar ar fi bine să înțelegem că nimic nu se dă pe moca. În 1917-1918 s-a vărsat mult sânge pentru Unire. Atunci, românii au fost în situația să aleagă între totul sau nimic. Și au obținut totul. Cu jertfă de sine, bineînțeles. Așa că, în primă fază, ar trebui să creștem spiritul de jertfă. Apoi, să așteptăm momentul. Ca să se producă Unirea e nevoie de un șoc puternic, cum ar fi destrămarea UE sau un război, Doamne ferește.

În România, e pe cale să se nască o nouă mișcare. Ea poate aduce acel wind of change, dar și asta e o simplă teorie. Cu riscul să șochez pe cineva, percepția mea e că integrarea în UE, prin Unirea cu România, idee foarte populară astăzi, nu e decât un bluf. România, în forma ei actuală, nu poate decât să aleagă între refacerea Țării și rămânerea în UE. Astăzi, ea alege UE.

4. Calea pe care nu o putem evita: NE FACEM ORDINE ACASĂ. NOI, CU MÂINILE NOASTRE

Și, iată, am ajuns acolo de unde am pornit. Este cel mai complicat proces, dar singurul realist. Da, noi nu știm să fim pe cont propriu. Suntem asemenea studentului care abia a atins majoratul și încă nu realizează că nu mai e nimeni să-i poarte de grijă. Dar cu cât va înțelege mai repede acest lucru, cu atât mai repede se va maturiza și își va găsi un rost.

Într-adevăr, e greu să accepți că, de fapt, ești singur. Că nimeni nu e dispus să facă lucrul în locul tău, oricât de apropiat ți-ar fi. Dar asta nu schimbă situația. Cea reală, nu cea imaginară, izvorâtă din dorințe. Indiferent de direcția în care privești, spre București, Bruxelles sau Moscova, dacă nu te speli și nu-ți faci curățenie, te mănâncă păduchii. Punct.

Nu vom fi iubiți și nici acceptați de nimeni, atât timp cât nu vom fi atractivi. Măcar prin ceva. Omul care umblă mereu cu jalba-n proțap și își etalează lipsa de capacitate este, de regulă, evitat. De toată lumea, inclusiv de frați.

Și țineți minte: bunăstarea nu este ceva ce poate fi definit clar, pentru că omul va vedea mereu ceea ce nu are, nu ceea ce are. Atunci când n-are ce mânca, visează la un colț de pâine, dacă are pâine, își dorește și o bucată de unt, să o ungă pe ea, dacă are și unt, se uită cu jind la cei care mănâncă carne. Și când ajunge să le aibă pe toate, conștientizează că nu-i mai este foame, că nu mai primește plăcere de la mâncare. Respectiv, găsește altceva ce alții au, iar el nu. Și continuă să se frământe și să fie nemulțumit. Și așa la infinit.

Confortul psihologic depinde nu doar de bunurile calculabile și măsurabile, ci de gradul de satisfacție, de împlinire sufletească. Alții, din afară, ar putea, teoretic, să suplinească deficitul de mâncare, dar nu și de demnitate. Dar fără demnitate, omul nu se simte împlinit, se simte un marginal care trăiește din mila altora. Și devine și mai frustrat.

Dacă ignori acest aspect, ajungi să faci ca micul Labiș din ”Moartea căprioarei”: mănânci și plângi, plângi și mănânci.

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s