CĂLĂII CENTENARULUI

Ne-am dorit cu toții ca, la un secol de la Marea Unire de la 1918, românii să fie mai uniți ca niciodată. Credeam că încărcătura simbolică deosebită va trezi simțul patriotic, ne va pune gânduri, ne va face mai buni, mai puternici, mai înțelepți. Că recunoștința și respectul pentru marii noștri înaintași, care s-au jertfit pentru a ne lăsa o Țară drept moștenire, vor prevala față de micile griji cotidiene și frustrările momentului. Că va fi un moment de răscruce, un moment al totalurilor, momentul unui nou început, care să însumeze experiența unui veac de efort și suferință.

Centenarul putea și trebuia să ne unească, dacă nu fizic, cel puțin spiritual. Dar nu a fost să fie. Pentru că unii, tot de-ai noștri, au ținut, cu tot dinadinsul, să ne strice sărbătoarea. Nu sunt mulți, sunt o mână de oameni, dar împrăștie atâta ură și dezbinare, încât au umplut tot spațiul public cu mizerie, care ne sufocă, pur și simplu. Din cauza lor, n-avem timp să ne reculegem și să ne împăcăm. Sunt ca muștele și țânțarii, care bâzâie și înțeapă, făcându-te să mătăhăiești ca disperatul din mâini și să urli de neputință.

Am sperat ca măcar de 1 decembrie să nu aud că România-i varză, iar românii înapoiați. Să nu aud bocete despre drumuri și bacterii din spitale, despre sărăcie, salarii și alte griji, importante, dar mărunte în raport cu frământările care au marcat acest veac de unitate. Măcar o zi să-mi lase Biserica în pace. Măcar o zi să nu le văd mutrele ghiftuite și înăcrite, care ne bagă pe gât progresul lor găunos și beteag. Măcar o zi fără proteste și huiduieli. Măcar o zi, dacă un an din 100 e prea mult. Se poate?

Românii au avut, în toate timpurile, mult mai mulți dușmani decât prieteni. Am fost mereu înconjurați de vecini ostili, imperii puternice și rapace, și aproape că nu ne-am putut bucura de pace. Iată de ce nu am reușit să ne dezvoltăm, așa cum ne-am fi dorit. Pentru că lupta noastră a fost nu pentru bunăstare, ci pentru supraviețuire.

Avem un neam cu rădăcini foarte adânci. De fiecare dată, când dușmanii încercau să ne șteargă de pe fața pământului, am renăscut din cenușă, ca Pasărea Phoenix. Din pământul nostru pustiit au crescut mereu vlăstari sănătoși și puternici, care nu au permis ca seva Neamului să se piardă. Datorită lor am rezistat. În pofida tuturor greutăților, avem o țară viguroasă care contează. E o mare realizare, să știți. România există și va exista, chiar dacă astăzi nu e la fel de întreagă cum ar trebui să fie.

În acest an al Centenarului, anume de aceste lucruri ar fi trebuit să ne bucurăm. Să ne așezăm cu toții la aceeași masă, să lăsăm deoparte supărările și să ne felicităm reciproc. Să ținem un minut de reculegere în memoria martirilor noștri și să ne alintăm cu o clipă de solemnitate. Poate încă reușim.

La mulți ani, Țară de glorii și dor! Dumnezeu să te binecuvânteze!

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s