Nu mai bagatelizați moartea. Ea e la fel de a noastră ca și viața

Noi știm că vom muri. Nu știm doar când, deși unii cunosc și acest lucru. Este adevărul pe care nu-l pune la îndoială nimeni, nici chiar cei mai sceptici dintre noi. Cu toate acestea, moartea ne surprinde de fiecare dată, de parcă nu ne-am fi gândit niciodată la ea. O privim ca pe ceva nefiresc, ca pe o nedreptate, deși, în adâncul sufletului, înțelegem prea bine că altfel nu se poate. Dacă există viață, există și moarte și nu-i niciun paradox aici.

Moartea merge mereu în pas cu noi, încercând parcă, disperat, să ne convingă că există în realitate. Toată viața, din primele clipe și până la final, urmărim cum cineva pleacă dintre noi. Iar și iar și așa la nesfârșit. Pe unii îi plângem, pe alții nu, pentru că acest lucru depinde de mărimea pierderii pe care o suportăm. Și încă ceva – uneori suntem sinceri, alteori fățarnici, pentru că, iarăși, moartea ne influențează categoric viața, iar asta înseamnă că de ea se poate inclusiv profita.

Paradoxul constă în altceva. Că noi așa și nu reușim să învățăm lecțiile morții. Iar asta înseamnă, concomitent, că nici pe cele ale vieții, pentru că ele sunt aceleași.

Aproape niciodată nu suntem pregătiți să o întâmpinăm cu demnitate. Cu acceptare și bunăvoință, cu un sentiment al împlinirii firescului. Mereu ne dorim mai mult, iar asta ne împiedică să fim recunoscători, să înțelegem imensitatea cuvântului ”mulțumesc”. Ferice de cel care are timp să se gândească la aceste lucruri. Asta ca să înțelegeți de ce boala de dinaintea morții este o binecuvântare. Sigur, dacă vă pasă ce urmează după. Dar cât de ignorant trebuie să fii să nu-ți pese?

Se spune că râsul ne prelungește viața. Plânsul, în schimb, e cel care o curăță, o șlefuiește și îi dă formă, uneori o transformă chiar în operă de artă. Ce-am fi noi dacă n-am mai putea plânge? O grămadă de mizerie.

Astăzi a mai murit cineva și a lăsat în urmă suflete pustiite. Multe dintre ele se vor vindeca chiar de mâine, altele se vor mai frământa o vreme, dar tot se vor lecui într-un final. Ca să lase loc pentru următoarea moarte. Este un proces firesc, ignorați-i pe cei care încurajează depresia. Pacea, liniștea și împăcarea trebuie încurajate, nu depresia. Depresia denaturează sensul morții și profanează viața.

P.S. Da, aceste rânduri au legătură cu moartea lui Viorel. Regizorul care a reușit să impresioneze. Atât de tânăr, dar a reușit, încât aproape că stârnește invidie. Indiscutabil, a fost talentat și a lăsat ceva în urmă, iar viața lui și-a lăsat amprenta. Se vede cu ochiul liber. Pentru asta te respect, Viorel Mardare.

Însă felul în care ai murit mă face să te admir. Sper că Dumnezeu te-a auzit. Zbor lin spre lumină, amice!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s