ADIO, NOSTALGIE SOVIETICĂ! PSRM se prăbușește, iar odată cu el apune o eră

Cuprinși încă de febra alegerilor și absorbiți de spectacolul postelectoral, trecem cu vederea un eveniment de o importanță colosală pentru viața politică din Republica Moldova. Chiar sub ochii noștri, se întâmplă un lucru care va schimba substanțial fundamentul ideologic pe care se sprijină fragila noastră democrație, de la Independență încoace.

De când existăm ca stat independent, am fost împărțit între noi și ei, o parte ancorată în trecut (preponderent cel sovietic) și alta preocupată de prezent și viitor (asociate cu civilizația vestică). Diferența dintre cele două tabere, relativ egale ca dimensiune, este substanțială: prima – rigidă, organizată și hipercentralizată, a doua – neomogenă, confuză și cu o structură nestatornică.

Le mai spunem ”stânga” și ”dreapta”, deși factorul ideologic nu doar că nu-i definitoriu aici, dar lipsește aproape cu desăvârșire (asta dacă facem un minim efort să înțelegem ce înseamnă ”stânga” și ”dreapta”, din punct de vedere doctrinar). Mai degrabă, această asociere se raportează la timpul și spațiul în care se regăsesc aceste tabere. Filorușii, mai exact, filosovieticii s-au autodefinit ”de stânga”, încercând să păstreze cumva linia ideologică comunistă a defunctului imperiu, în timp ce antisovieticii s-au plasat automat pe partea opusă, respectiv, și-au spus ”de dreapta”. O delimitare ”din topor”, de-a dreptul amuzantă, care merită o analiză aparte.

Cineva va spune că omit o a treia parte, ”de centru”, care nu-i neapărat ostilă trecutului sovietic, dar care s-a adaptat vremurilor noi și are o abordare pragmatică (unii i-ar mai spune și oportunistă). Da, există, însă, în momentele de răscruce, când trebuie făcută o alegere clară, ea înclină aproape întotdeauna balanța spre ”dreapta”, prin urmare, am băgat-o la pachet în tabăra neomogenă.

Așadar, ce am avut noi în ultimele aproape două decenii? Un colos ”de stânga”, bine organizat, condus de un lider puternic, și o adunătură pestriță pe ”dreapta”, care-și modifică structura internă la fiecare ciclu electoral și care nu s-a subordonat niciodată unui singur lider. Iată de ce, partea ”dreaptă” a eșichierului politic a fost mereu măcinată de conflicte, iar din această cauză, nu s-a putut coagula într-o structură solidă și durabilă, capabilă să înfrunte demn adversarul ”de stânga”.

De fiecare dată, alianțele s-au construit conjunctural, de nevoie, pentru a contracara PERICOLUL comun, nu grație unor IDEALURI și VIZIUNI comune. De aici și mult contestatul vot ”geopolitic”, care a prevalat mereu celui rațional, bazat pe convingeri personale și încredere. Frica de fantoma sovietică e încă atât de vie, încât politicienii care se autointitulează ”de dreapta” nu trebuie decât să o evidențieze și să o amplifice. Cine se descurcă mai bine este votat. Efectele acestui joc al nervilor le cunoaștem cu toții.

Dar totul are început și sfârșit și se pare că trăim acum momentul în care ”stânga”, cea coagulată și puternică, își dă obștescul sfârșit, iar astfel Dodon devine ultimul lider care reușește să concentreze nostalgiile sovietice într-o singură mână și să le servească pe tavă interesului rusesc. Asta nu înseamnă că acești votanți vor dispărea, însă, de acum încolo, ei vor fi răzlețiți și dezorganizați, la fel ca frații lor ”de dreapta”, ceea ce schimbă substanțial raportul de forțe. În mod logic, evoluțiile ulterioare ar trebui să favorizeze calitatea în detrimentul cantității, ceea ce, teoretic, arată destul de optimist.

Alegerile din 24 februarie, testul care schimbă foaia

Pe ce mă bazez când spun că Dodon e ultimul titan ”de stânga”, care va sparge acest curent de gândire și va împrăștia nostalgiile sovietice? Dacă ne uităm atent la situația care s-a creat după alegerile parlamentare, vom observa următorul tablou: un PDM relaxat și sigur pe sine, care e liber să se asocieze cu oricine, fără să riște prea mult, și chiar să meargă la anticipate; un așa-numit bloc politic, format din PAS și PPDA, isteric și rigid, dispus mai degrabă să rămână în opoziție decât să facă vreo concesie; și un PSRM strâns între ciocan și nicovală, aflat în cădere liberă, care, orice ar face, se îndreaptă spre pierzanie.

Indubitabil, socialiștii se află astăzi în cea mai ingrată situație. În primul rând, ceea ce părea un avantaj la început, adică victoria lui Dodon la prezidențiale, s-a transformat astăzi într-un mare handicap. Faptul că Dodon a fost constrâns de legislație să renunțe la poziția de lider de partid, a decapitat practic această formațiune. Da, el a rămas lider informal, dar faptul că nu-și poate asuma plenar și deschis acest rol slăbește unitatea în interiorul acestei formațiuni. Zinaida Grecianîi, chiar dacă este președinte de formă, se transformă, cu timpul, într-o barieră între șeful statului și partidul său, deoarece dublează poziția de lider și o ramifică, risipind astfel în van o parte din energii. Și prestația lamentabilă la Președinție, acutizată și de incapacitatea de a influența lucrurile, dar mai ales de a se ține de cuvânt, a făcut ca cea mai importantă funcție în stat să devină pentru socialiști mai curând o povară, decât un plus de autoritate.

Rezultatul mult sub așteptări, înregistrat la alegerile parlamentare, accentuează această stare de neîncredere. Or, cu moralul la pământ, este foarte riscant să te aventurezi într-o nouă confruntare politico-electorală. Pe de altă parte, rămânerea în opoziție echivalează cu o moarte prematură. 10 ani de opoziție plus încă patru e prea mult, chiar și pentru un partid puternic și bine organizat. Mai mult, valoarea fiecărui deputat în parte va crește proporțional cu aprofundarea crizei politice, dacă se va ajunge până aici, și puțini vor fi cei care vor rezista tentației de a se plasa de partea puterii, chiar și cu riscul de a fi numiți trădători. Când barca se scufundă, șobolanii fug și nimic nu poate schimba această legitate.

Nici accederea la guvernare nu-i avantajează, pe termen mediu și lung, deoarece pentru asta trebuie să se alieze cu cineva. Dar cu cine, cu Vlad Plahotniuc sau cu Maia Sandu și Andrei Năstase?

Coaliția PSRM-PDM

În principiu, o alianță cu PDM-ul nu i-ar afecta prea mult, din punct de vedere al imaginii. Dar cât vor rezista socialiștii în această îmbrățișare sufocantă? Chiar și în cazul unei partajări egale a puterii politice, ceea ce e puțin probabil, socialiștii vor fi defavorizați. Coabitarea cu Plahotniuc este complicată, anume pentru faptul că acesta e prea puternic și abil și rareori e dispus să cedeze, mai ales când este vorba despre chestiuni principiale.

Direcția de dezvoltare Pro-Moldova, îmbrățișată și de unii, și de alții (unul dintre puținele lucruri care pare să-i unească), seamănă doar în aparență, în virtutea similitudinii semantice. Politica ”pentru Moldova”, promovată de PSRM, nu este nici pe departe aceeași cu politica ”pro-Moldova”, asumată de PDM, chiar dacă unii s-au grăbit să facă această asociere. Dimpotrivă, ele se cam bat cap în cap, pe mai toate dimensiunile.

Când Dodon spune că este ”pentru Moldova”, el, de fapt, se plasează în antiteză față de România. Această atitudine are, mai degrabă, un caracter simbolic, bazat pe emoții, menit să perpetueze diferențele inventate de sovietici, pentru a nu permite contopirea acestui teritoriu cu restul spațiului românesc și menținerea lui pe orbita rusească. Adică el îi plasează pe moldoveni și români pe poziții opuse și antagoniste, cu scopul de a-i ține pe primii mai aproape de Rusia și mai departe de România. Astfel, pro-Moldova lui Dodon este mai degrabă pro-Rusia și anti-România, decât pro Republica Moldova. Acest mesaj este unul pur ideologic și nu implică acțiuni practice, cu caracter economic sau social. Disputarea lui Ștefan cel Mare, efortul de a demonstra întâietatea limbii moldovenești, interpretarea tendențioasă a istoriei, cu scopul de a trasa o evoluție separată a moldovenilor, independentă de cea a românilor, și multe alte idei, preluate de la propaganda sovietică și adaptate la zilele noastre, cam la asta se rezumă acest mesaj politic.

”Pro-Moldova” PDM-ului înseamnă însă cu totul altceva. Acest program se referă aproape exclusiv la politicile social-economice menite să reducă dependența față de factorul extern. Mai ales cel rusesc (!). În politica pro-Moldova, asumată de democrați, se înscrie perfect solicitarea privind retragerea armatei ruse din stânga Nistrului, cu scopul consolidării independenței și suveranității statului, construcția rețelelor energetice de alternativă, pentru a sparge monopolul Rusiei în zonă, dezvoltarea unor punți de comunicare cu SUA și alte state influente, iarăși, în contrapunere cu interesul rusesc. Sigur, subtil, este vizată și Uniunea Europeană, căreia i se sugerează, în acest fel, să nu recurgă la șantaj, cum s-a întâmplat atunci când a fost sistată asistența macrofinanciară pentru Republica Moldova, preponderent din motive politice.

Democrații mai explică politica pro-Moldova prin drumuri bune, dezvoltarea rurală, asigurarea cu locuințe, oprirea exodului populației prin creșterea atractivității localităților și alte proiecte, care, teoretic, ar spori confortul cetățenilor și ar dezvolta un fel de patriotism local și o autosuficiență, care ar descuraja milogirea în fața puterilor străine.

Democrații n-au nicio problemă să dea mâna cu românii și chiar pun un accent deosebit pe dezvoltarea relațiilor dintre două state, dacă ar fi să analizăm evoluția acestora în ultimii trei ani.

Sunt curios să văd cum ar arăta miniștrii socialiști la o ședință comună a guvernelor de la Chișinău și București, de exemplu. Sau cum ar tăia panglica la inaugurarea gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău. Sau cum semnează cu Guvernul SUA contractul de vânzare-cumpărare a terenului fostului Stadion Republican, ca americanii să-și construiască acolo o ambasadă mai mare și mai bine plasată decât cea a Federației Ruse.

Personal, nu cred că Plahotniuc ar renunța la aceste direcții strategice, de dragul lui Dodon. Mai ales când știe prea bine cât de iubit este la Moscova și ce-l așteaptă în cazul în care rămâne la cheremul rușilor.

În plus, o alianță PSRM-PDM este total nedorită de Moscova, dacă e să descifrăm mesajele transmise de mesagerii Kremlinului, în ultima perioadă. Așa că, în acest caz, Dodon s-ar agăța de un fir prea subțire care puțin probabil să-l scoată la liman, în schimb, ar atrage asupra sa furia Moscovei, care nu-l va ierta, mai ales după ce i-a făcut atâtea favoruri.

Iată de ce, acest scenariu este destul de sumbru pentru colosul ”de stânga” și îl condamnă la moarte sigură.

Coaliție PSRM-ACUM

Nici formarea unui alianțe antioligarhice, după cum sugerează propagandistul-șef al Kremlinului, Dmitri Kiseliov, nu salvează PSRM-ul de la pieire.

În primul rând, o asemenea coaliție ar fi atât de atipică, dacă ținem cont de profilul alegătorilor celor două forțe, încât ar provoca o adevărată avalanșă de reacții în spațiul public. În plus, atitudinea dușmănoasă și ireconciliabilă a liderilor actuali ”de dreapta” ar face aproape imposibilă conviețuirea lor politică. Animozitățile ar fi atât de evidente, iar presiunea publicului atât de mare, încât nu-i exclus ca această alianță de conjunctură să se destrame, înainte să apuce voteze ”pachetul de legi antioligarhice” al blocului ACUM.

În afară de asta, incoerența și lipsa de viziune pe termen mediu și lung a liderilor PAS și PPDA și disponibilitatea lor de a sacrifica totul de dragul propriei imagini le-ar da mari bătăi de cap socialiștilor. Atacurile gălăgioase, dar adesea fără efect, asupra lui Plahotniuc, s-ar putea sparge mai degrabă de capul lui Dodon decât al lui Plahotniuc. Mai ales că liderul democraților nu va sta cu mâinile în sân și va riposta pe măsură. Or, Dodon e mult mai vulnerabil decât Maia Sandu și Andrei Năstase și e puțin probabil ca cei doi să-și consume energiile pentru a-i salva pielea, în cazul unor probleme serioase.

Nici măcar Moscova, care ar saluta un asemenea proiect, nu ar face mare lucru să-l apere, atunci când Plahotniuc va pune tunurile pe el. Eventual, îi va oferi un loc de refugiu, cum a făcut în cazul lui Ianukovici.

Alegerile anticipate

Deși, la prima vedere, par ar fi singurele în măsură să întârzie destrămarea mitului Dodon, șansele de reabilitare sunt practic nule. Experiența politică arată că, atunci când un partid intră în trend descendent, cum e cazul PSRM, alegerile repetate nu fac decât să taie nemilos din procente. Iar o cădere de la 35 la 20 de mandate, de exemplu, ceea ce e absolut real, ar deziluziona total electoratul său.

De aici până la o dinamitare din interior rămân doar câțiva pași. În scurt timp, s-ar produce o separare zgomotoasă a unor figuri centrale din cadrul partidului, care ar pune eșecul pe seama lui Dodon și Grecianîi și ar lansa proiecte politice proprii, menite să preia electoratul de ”stânga”. Totuși, la ora actuală, socialiștii nu au niciun lider suficient de proeminent, care să poată prelua in corpore acest electorat, cum a fost în cazul ”Dodon vs Voronin”.

După aceea, ar urma destrămarea fracțiunii și reducerea ei la un număr de 8-10 deputați fideli, care însă ar rămâne niște voci marginale în Parlament (a se vedea cazul PLDM, PL sau PCRM). Din acel moment, se intră în faza finală, care se încheie cu dispariția totală de pe scena politică.

Concluzii

Așadar, vedem că proiectul Dodon nu prea mai are șanse la viață. A fost aproape, dar nu suficient, ca să-l poată egala pe părintele său politic, Vladimir Voronin. În primul rând, Dodon nu are carisma, capacitățile intelectuale și nici experiența lui Voronin și nici n-a avut atâta putere care să-i permită să-și fortifice pozițiile și să îndeplinească măcar parțial așteptările electoratului nostalgic. În plus, despărțirea de Voronin a fost brutală și dureroasă, ceea ce i l-a transformat în dușman pe bătrânul general, iar ca urmare, nu s-a produs transferul de autoritate, care l-ar fi legitimat și mai mult în această poziție.

Nici anii cât s-a aflat în opoziție nu au fost deloc ușori. Hărțuiala lui Usatîi, presiunea lui Plahotniuc, oprobriul public și, într-un final, apariția lui Șor și-au spus și ele cuvântul. Așa că până aici a mers ostașul.

Partea interesantă este totuși alta. În premieră, nu există nimeni să-i ia locul. Nici măcar Șor, care astăzi pare singurul lider popular pe acest segment. În primul rând, pentru că nu se înscrie în tipare, iar proiectul său politic este total diferit de cele ale lui Voronin și Dodon. Are un spirit prea practic și abordări prea exacte, încât omite sentimentele, care sunt definitorii pentru această categorie de electorat. Da, joacă și el pe niște nostalgii sovietice, dar nu suficient încât să furnizeze acel pachet complex de emoții, care-i face să vibreze pe cei nostalgici după URSS. În plus, Șor este respins de Rusia, are chiar interdicție acolo, or, în acest caz, este greu să împaci capra cu varza.

Prin urmare, ”stânga” cea de temut se dezumflă, în sfârșit. Iar odată cu ea dispare în eternitate fantoma trecutului sovietic, care ne-a dat atâtea bătăi de cap. Asta înseamnă că, ușor, mesajele politice se vor schimba, iar votul geopolitic nu va mai avea impactul de altădată. Faptele vor fi cele care vor face diferența, nu bau-baul comunist, iar asta arată încurajator.

Așa că cei cu viziune ar trebui să se reprofileze și să-și gândească altfel strategiile. Intrăm într-o nouă eră a războiului politic, cu alte arme, cu alte simboluri și cu alte argumente. Cred că va fi interesant.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.