NOTĂ: Am pus între ghilimele acești doi termeni pentru că sunt improprii și au fost introduși forțat în limbajul politic autohton. Mai mult, cel de-al doilea nu există, în genere, în limba română.

De cel puțin trei ani de zile, auzim despre ”statul capturat” și necesitatea de ”dezoligarhizare”. La început, aceste noțiuni erau utilizate ocazional, iar treptat s-au înrădăcinat în discursul public, ca, într-un final, să devină elemente centrale, pe care se sprijină o întreagă ideologie politică. Au ajuns atât de uzuale, încât până și analiștii versați se raportează la ele, fără să explice pe îndelete ce înseamnă mai exact și dacă, într-adevăr, avem parte de niște fenomene noi, specifice doar guvernării Partidului Democrat.

De ce cred că această explicație este necesară? Pentru că expresiile respective au un puternic impact emoțional, fapt care-i împiedică pe oameni să intre în esență și să judece rațional. În politică, de multe ori, se operează cu cuvinte tari, cu scopul de a atrage atenția, de a șoca și de a ocoli argumentarea. Or, anume argumentarea se impune în situația creată, deoarece, astăzi, cu acești termeni se operează nu doar la proteste și întruniri publice, unde, se știe, mai puțin contează esența, important e efectul, ci și la elaborarea politicilor la cel mai înalt nivel, unde nu e loc de artificii lingvistice.

Este statul capturat și, dacă da, de când?

Actuala opoziție, mai ales cea care se pretinde proeuropeană, insistă că, odată cu venirea la putere, în 2016, Plahotniuc și-a subordonat instituțiile statului și le-a forțat să activeze în interesul său și ale partidului de guvernământ. Ceea ce nu se spune însă este că Plahotniuc nu iese cu nimic din tipare și nu a revoluționat în niciun fel politica moldovenească.

Dintotdeauna, instituțiile publice, inclusiv cele de drept, au manifestat loialitate în raport cu Puterea. De fiecare dată, cei ajunși în vârful piramidei s-au preocupat să-și plaseze în funcțiile cheie oameni de-ai lor, care să-i favorizeze în detrimentul oponenților. Este valabil pentru toți conducătorii de până acum ai acestui colț de țară. Fără excepție.

Vreți să spuneți R. Moldova nu era ”stat capturat” pe vremea lui Lucinschi (pe Snegur nu-l iau în calcul, deoarece atunci statul abia se construia și era debandadă totală)? Sau că pe timpul lui Voronin instituțiile statului acționau de capul lor?

Sau pe vremea lui Filat? Vreau să-i amintesc Maiei Sandu, care era atunci ministru, cum șeful de la fisc (instituția care colectează banii de la contribuabili și aplică sancțiuni) se gudura în fața premierului liberal-democrat și îi răspundea umil: ”Da, șefu’”. Imaginați-vă, în această situație, cât de tare se temeau de fisc firmele lui Filat și ale ortacilor săi, dar și ce pățea concurența când ieșea din matcă. Sau cum colegul său de partid și guvern, Dorin Recean, fostul ministru de Interne, ”îl dădea cu capul de asfalt” pe cineva care a sfidat interesul unor ștabi de la guvernare. Atunci statul nu era capturat? Puteam vorbi atunci despre echitate socială? Să fim serioși.

Așa că statul este ”capturat” de când există pe fața pământului. Singura diferență e că, uneori, puterea este concentrată într-o singură mână, alteori – ”partajată” între doi sau chiar trei potenți ai zilei. Dar nu contează câte capete are balaurul, efectul este același.

Prin urmare, problema e veche de când lumea, iar soluționarea ei depinde de mult mai mulți factori decât de simpla înlocuire a lui Plahotniuc. ”Eliberarea instituțiilor statului din captivitate” este un proces foarte amplu, nu se rezumă doar la demiterea în Parlament a unor șefi.

Să admitem că actuala opoziție preia puterea și-i demite pe toți ”oamenii lui Plahotniuc”. Și cine vor fi puși în locul lor? Cine va fi procuror general, nu cumva Andrei Năstase? Cine va fi numit șef la CSJ, nu cumva Domnica Manole, fosta judecătoare, alungată din sistem? Ș.a.m.d. Pot fi și alții în locul lor, nu exclud, cert este că toți vor fi loiali noii puteri și vor acționa exact ca predecesorii lor, dacă nu mai rău. În aceste condiții, despre ce fel de ”eliberare din captivitate” vorbim?

Vă rog nu-mi pomeniți despre comisii de integritate și de meritocrație, pentru că am văzut deja cum funcționează, la întocmirea listei electorale a blocului ACUM.

”Dezoligarhizare” sau înlocuirea lui Tanda cu Manda

Acum, pe scurt, și despre procesul de ”dezoligarhizare”. Iarăși, e vizat doar Plahotniuc, de parcă, în afară de el, nu mai există oligarhi. Dar ce facem cu Filat, cu Platon, cu Țopa, cu Lucinschi? I-ați auzit pe Maia Sandu și Andrei Năstase să zică ceva de rău de ei? Nu doar că n-au nicio problemă cu aceștia, ei sunt produsul lor. Trăiesc din banii lor și își fac imagine la televiziunile lor, care-i spală și piaptănă de dimineața până seara.

Știu că mai bine de 90 la sută din cetățeni n-au citit investigația făcută de Zeppelin despre corespondența dintre Platon și agentura rusească. Totuși, vă îndemn să aruncați o privire. Clarifică foarte multe lucruri despre relația amoroasă dintre ”salvatorii națiunii” și finanțatorii lor oligarhi.

Vă închipuiți că, după debarcarea lui Plahotniuc, aceștia vor continua să investească talent și efort în consolidarea statului de drept? Ei, oligarhii ”de treabă”, sunt condamnați, unii chiar stau la pușcărie, oameni buni! Ei pompează astăzi bani în opoziție ca să-și recapete libertatea și să-și recupereze averile confiscate, nu să vă fericească pe voi. E la mintea cocoșului.

Nu cumva cu asta se va ocupa Năstase, dacă va ajunge procuror general?

Și dacă ar fi niște nume noi, mai treacă-meargă. Dar ei deja au stat în capul mesei și au avut suficient timp ca să ne fericească. Ce garanții oferă opoziția că aceștia nu vor reveni în forță? Vă răspund eu: niciuna.

În loc de concluzii

Vreau să vă mai atrag atenția la un detaliu: niciodată, acuzațiile formulate de opozanții de azi nu au fost însoțite de probe. Nu există niciun argument valabil, documentat, care să confirme, fără drept de apel, că Plahotniuc este hoț, bandit, proxenet și criminal. Nu-l apăr, doar sunt curios. De atâta timp și nicio probă? Arătați-mi-le, dacă le aveți.

În plus, nimeni nu a demonstrat, iarăși, cu probe sau documente, caracterul capturat al statului. Toți se bazează pe supoziții și pe percepții personale. Doar că acestea sunt extrem de subiective.

Într-adevăr, avem o problemă serioasă în ceea ce privește activitatea instituțiilor democratice. Nu avem o justiție independentă și nici stat de drept. Dar încerc să-mi imaginez, prin absurd, că, de mâine, nu mai există nimeni care să le dicteze judecătorilor, procurorilor și altor funcționari din Justiție cum să acționeze și ce decizii să ia. Că sunt total independenți de factorul politic și de oricare alt gen. Credeți că vor face dreptate și se vor conduce exclusiv de buchia legii? Că nu vor mai lua mită? Că nu vor abuza de poziția și puterea lor, pentru a se îmbogăți? Chiar credeți?

Problema este una sistemică și ține inclusiv de mentalitate, de context, de zonă geografică, dacă vreți. Este un întreg cerc vicios, care nu are cum să depindă de un singur om. Iată de ce, pretinsele soluții ale opoziției sunt demagogie pură. Sunt la fel de utopice ca și expresiile pe care le utilizează.

Schimbarea este necesară, doar că pentru asta este nevoie de timp și de oameni competenți și credibili. Nu de niște blegi incapabili și agramați, cu schelete în dulap, pe care, în afară de a urla și înjura, nu-i duce capul să facă nimic.

Aveți să-mi propuneți o astfel de alternativă? Dacă nu, stați acolo unde stați și beți ceai, vorba lui Dodon.