2019 a fost, fără îndoială, anul marilor schimbări. Un an în care imposibilul a devenit posibil, inacceptabilul a devenit acceptabil, dorința a sfidat putința, iar ura a înnăbușit instinctele. Mai pe scurt, Baraba a fost din nou eliberat. Prin urmare, vorba care spune că orice schimbare e spre bine capătă interpretări controversate.

Când cumperi scump și vinzi ieftin

Noi, moldovenii, nu ne pricepem la afaceri. Investim într-un hectar de pământ vreo patru mii de lei (pentru arat, semănat, recoltat și alte lucrări), sacrificăm trei anotimpuri trudind fizic, ca, într-un final, să ne alegem cu vreo zece saci de porumb care costă împreună vreo două mii și ceva de lei și pe care nu-i cumpără nimeni, deoarece fiecare îi are pe ai săi. În paralel, facem vin pe care îl vindem, ca să avem pe ce cumpăra bere și vodcă pentru consum curent, iar când rămânem fără bani, schimbăm 100 de euro, trimiși de tații/mamele/frații/fiii/fiicele care muncesc peste hotare. La final, deschidem șampania, ne urăm de sănătate, ne tragem sufletul și o luăm de la capăt.

Dar nu despre agricultură vreau să vorbesc aici, ci despre politică (la care ne pricepem cu toții, exact ca la arat și semănat), pentru că anume ea a făcut ca anul acesta să fie mai deosebit decât alții din trecutul apropiat.

Am ales, am cules, dar tot n-am înțeles

Așadar, după Revelion și Crăciunul pe vechi (unii au așteptat să treacă și Anul Nou pe vechi), am pregătit schimbarea. De fapt, am aranjat ceea ce aveam de gând să facem de mai multă vreme și doar am pus la punct ultimele detalii.

Pe 24 februarie, am ales cu încredere. Am obținut aceiași zece saci de grăunțe, doar că, de această dată, cei mai mulți și-au închipuit, nu știu de ce, că valoarea lor e infinit mai mare. În realitate însă, roadele alegerii noastre erau la fel de proaste ca de obicei, poate chiar mai proaste, dar asta au observat doar câteva suflete izolate care nu erau băgate în seamă.

Au urmat aproape patru luni de frământări, în care timpul s-a oprit și nu s-a întâmplat nimic. Doar vorbe goale, jurăminte strâmbe, discuții fără soluții și promisiuni deșarte. În rest, inerție.

Apoi au venit rușii, nemții și… americanii, gâfâind din urmă, care ne-au lămurit ce să facem. Părerea lor, greu de neluat în seamă, a fost că trebuie să măcinăm știuletele cu tot cu ciocălău, ca să nu facă boțuri mămăliga geopolitică. De fapt, asta au vrut mai mult rușii și nemții, pentru că ei oricum nu mănâncă mămăligă, important să fie sacii plini. Americanii doar au dat aprobator din cap, pentru că tocmai veniseră și nu apucaseră încă să înțeleagă pe deplin gustul adevărat al mămăligii. Până urmă, s-au dezmeticit ei și au reușit să ia mămăliga de pe foc, altfel avea să explodeze rău de tot…

Statul capturat și mitul dezoligarhizării

2019 a fost un an spărgător de mituri. Au fost mai multe și toate se învârteau în jurul unei singure persoane, diabolizată ani la rând cu o obsesie de care rar găsești. Plahotniuc, că despre el este vorba, a fost acuzat de toate relele de pe lume, astfel încât, până și cei mai sceptici au răsuflat ușurat când și-a luat tălpășița.

Doar că… supriză! Plahotniuc a dispărut, dar soarele n-a răsărit, florile n-au înflorit și nici iarba n-a-nverzit. Toate au rămas cum au fost și încă, plus la toate, au scăpat de sub control. Dezmăț în justiție, dezmăț în poliție, dezmăț în economie, dezmăț peste tot. ”Vestea despre moartea mea e nițel exagerată”, a spus Mark Twain, când a auzit că este îngropat înainte de vreme. Așa a fost și cu Plahotniuc, și atunci când era la putere, și după ce a plecat. Adaptat, desigur, la fiecare context în parte.

Adevărul e că Republica Moldova a fost mai întâi capturată și abia după aceea a apărut pe lume. Frâiele doar au trecut de la unul la altul, în mod ciclic. Exact așa a fost și cu dezoligarhizarea. Dar câți dintre ai noștri au înțeles până acum că nici capturarea, nici oligarhizarea nu se trag din 2016? Probabil au mai apărut câțiva între timp, dar oricum îs prea puțini.

Asta este însă floare la ureche. Partea forte la toată această epopee a fost că plugarii noștri făr-de plug au crezut sincer că Rusia ne va ajuta să ne dezoligarhizăm, decapturăm și să ne mai și demantelăm de scheme, cum îi plăcea să spună unui fost știe-tot, care a luptat până la sânge, ca apoi să o ia rușinos la vale, exact în momentul când părea că a câștigat.

Și aici ajungem la alt mit, care s-a făcut praf și pulbere, odată cu schimbarea mult-așteptată. Cel potrivit căruia fetele și băieții școliți pe la coffee-breakuri și plimbați prin cancelarii străine, pe bani occidentali, cunosc și practică, nu doar teorie. Cinci luni le-a trebuit ca să ne descopere, în toată splendoarea sa, goliciunea regelui. Dar asta e de bine, cred. Păcat doar de noțiuni precum ”integritate”, ”meritocrație” și ”profesionalism”, care, clar, nu vor mai avea niciun efect electoral, de acum încolo.

Licuriciul pal, transformat în balaur care suflă foc

Ceea ce a urmat a scos la suprafață chintesența metamorfozei la care am participat ca proștii, unii direct, alții dintr-o parte. Guvernul feciorelnic a căzut de bună voie, odată cu cedarea către Rusia a capitalei, singura redută care a rezistat în timp în fața poftelor imperiale ale Moscovei. A dat-o pe tavă făt-frumos de la Mândrești, care până acum crede sincer, în autosuficiența lui nebună, că ceea ce a făcut el se numește politică.

Și așa a renăscut Dodon, cel din care rămăsese, în iunie, doar un morman de cenușă. Asemenea păsării Phoenix. Uitați-vă cum arată acum și amintiți-vă cum arăta în urmă cu un an sau doi. Sesizați diferența? Cât de mult i-a crescut căpșuna față de cum era atunci când a fost Kirkorov la Sadova! Parcă ar fi cneazul Moscoviei, care se face mic numai într-un caz: când vine solul hanului Crimeei și tre’ să-i ducă calul de căpăstru. În rest, e beton. Foc și pară.

”Pentru harbuz mulțumesc, dar pentru colibă chiar bogdaprosti”, cum îi spunea paznicului baba din anecdotă.

Anul în care România a abandonat Basarabia

Partea cea mai tristă e că încheiem acest fatidic an cu un acut simț al singurătății. România ne-a lăsat din nou pe mâini străine. Poate n-a putut să facă nimic, poate n-a știut ce se putea face, poate n-a vrut să-și mai bată capul. Motive sunt cu duiumul, așa că cine vrea le găsește. N-o acuz, o singură întrebare am: chiar n-ai nevoie de mine, mamă?

În loc de Post Scriptum

Nu mă mai întrebați ce va fi la anul. De unde să știu eu? Pot doar să vă fac trimitere la poetul vizionar Adrian Păunescu. Recunosc, am crezut o vreme că nu mai e actual, dar am greșit.

”Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea când va fi.”

LA MULȚI ANI!