AJUTĂ-MĂ, PĂRINTE, SĂ TE POT AJUTA!

Este adevărat, cine sunt eu, ca să judec, sau cine mă cred, ca să dau sfaturi? Sunt un păcătos de duzină, un ignorant plin de sine, un viciat care nu-și poate stăpâni poftele. Dar mai sunt, în același timp, un om care-și spune speranță în tine, care crede cu tărie că salvarea vine din Casa pe care o păzești, care te caută cu privirea, să nu te piardă din vedere. De teamă că nu te voi avea alături, când va trebui să plec, deoarece, singur, nu știu dacă voi putea obține izbăvirea.

Scriu aceste rânduri cu inima strânsă, pentru că știu că vorbele mele vor aduce rânjete de satisfacție pe fețele dușmanilor noștri comuni. Dar nu asta mă îngrijorează. Mai tare mă tem să nu spulber acea ultimă umbră de încredere în tine din partea celorlalți oameni, care, la fel ca mine, te caută cu privirea și își pun nădejde în Harul tău.

Înțeleg că și tu ești om, că și tu, la fel ca toți ceilalți noi, înfunți provocarea ispitei, că ai cruce o grea, care te apasă, te îndoaie și te împinge la pământ. Nu, nu e o rușine. Până și Hristos a căzut, sub greutatea Crucii, când urca dealul Mântuirii, și a avut nevoie de un păcătos care să-L ajute să-și ducă povara.

Nu te teme, nu ești singur. În jur nu-s doar din acei care înjură, scuipă și aruncă în tine cu roșii stricate. Mai sunt și alții, care scapă discret câte o lacrimă și sunt gata să-ți dea o cană cu apă, ca să-ți potolești setea și să-ți recapeți puterile.

Dar vreau să înțeleg dacă tu înțelegi asta. Pentru că mă uit în privirea ta și citesc deseori multă neîncredere. Mă compleșește gândul amar că nu pătrunzi adâncimea Cuvântului pe care ai fost ales să-l păstrezi și să mi-l transmiți mie. Pentru că, uneori, am impresia că te-ai rătăcit. Pentru că, recunosc, mi-i teamă și mie, în adâncul sufletului, ca nu cumva păzitorul cetății să fie cel care o pradă. Poate e o ispită, poate e o slăbiciune, poate e rezultatul necredinței mele. Dar am dreptul să-ți spun, pentru că eu sunt sub alt fel de ascultare.

N-am nevoie să-mi desenezi harta cu avionul, pentru că rugăciunea e în puterea gândului, iar gândul poate străbate ușor infinitul, chiar și dintr-o chilie izolată. N-am nevoie să-mi aduci Foc Haric, pentru că nu-mi va servi la nimic, dacă nu voi crede în originea lui. N-am nevoie să mă chemi la tine, dacă prin asta nu faci altceva decât să sfidezi legea cezarului. N-am nevoie să-mi spui să dăruiesc și să fiu smerit, dacă tu iei, în loc să dai, și te pierzi în fală deșartă. N-am nevoie să-mi descoperi Tainele, dacă prin asta riști să le desacralizezi.

Am nevoie ca tu să-mi fii scut. Să mă aperi, nu să mă expui. Să-mi dai speranță, nu să mi-o furi. Am nevoie să mă ajuți să… te pot ajuta!

Uită-te în jur. E numai deșertăciune. Acum înțeleg de ce au fost arse Sodoma și Gomora. Pentru că vine un moment în care nici frica morții nu poate învinge păcatul trufiei. Când numai focul și apa pot curăța pământul și restabili puritatea Creației. Și chiar de suntem aleși, vom rezista oare tentației de a nu arunca o privire înapoi?

Nu putem anula sfârșitul, dar îl putem amâna. Și asta trebuie să faci tu, în primul rând. Pentru că tu ești păstorul, iar noi suntem turma. Însă dacă tu nu vei vedea prăpastia, ce așteptări poți avea de la noi?

Doamne, ajută-ne!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.