Era un suflet zbuciumat. O ființă care trăia continuu cu un sentiment al neîmplinirii, o stare ce o ardea din interior și o distrugea puțin câte puțin.

Avea o casă bogată, o curte largă, pe care abia o cuprindeai cu privirea, jos creștea iarbă mustoasă, iar pomii, care înfloreau de două ori pe an, îmbătau cu mireasma lor toată suflarea din jur.

Ea era inima acestui paradis. Îngrijea grădina și pomii, pentru că nimeni nu știa mai bine decât ea secretul înverzirii ierbii și al înfloririi pomilor.

Dar focul, care ardea în interior, o mistuia ca pe o lumânare de ceară. Era atât de fierbinte, încât nu se putea bucura de frumusețea ce o înconjura și pe care născut-o din același foc, care astăzi o împiedica să se bucure.

Starea ei era provocată de zidul cetății, care o înconjura din toate părțile și-i închidea privirea. Dincolo de el era o lume. O lume pe care ea nu o putea vedea, dar care o atrăgea ca un magnet. Nu știa ce este acolo, dar gândul acesta nu-i dădea pace. Oare lumea ei se termină aici, între zidurile acestei cetăți? Să fie oare condamnată în veac să îngrijească de acea grădină? Dar dacă dincolo o așteaptă soarta care i-a fost hărăzită?

Gândul despre libertatea de dincolo îi alimenta focul din interior. Pentru că, da, asta era, trăia cu sentimentul că este prizonieră. Prizoniera acelui mic paradis, care exista prin bătăile inimii ei.

Gândul despre evadare o chinuia ani la rând. În zadar încerca să-l înăbușe, era ca un vulcan nestins, iar timpul, care curgea nemilos, îi șoptea parcă să se grăbească. Mai era și disconfortul continuu din omoplați, care-i provoca mâncărime și îi accentua starea de neliniște. În adâncul sufletului, era convinsă că acelea sunt aripi. Aripile care ar putea-o ajuta să zboare, dar care nu pot crește în captivitate.

Într-o zi s-a hotărât. Va ajunge dincolo și, mai departe, fie ce-o fi. Dar cum să treacă zidul? Avea nevoie de o scară, una mare, care să ajungă până sus. Scară n-avea însă, și nici material din care să o meșterească. A cuprins grădina cu privirea. Pomii! Ei ar putea-o salva. Doar că pentru asta trebuie să-i taie. Să facă scară din ei.

Nu a putut închide un ochi toată noaptea. Gândul că va tăia pomii ei, care i-au fost atât de dragi și în care a investit atâta suflet, nu-i dădea pace. În zadar încerca să se justifice, remușcările erau chiar mai fierbinți decât focul care o ardea din interior. Dar nu putea renunța, e singura cale de salvare. Aceasta este jertfa pe care era obligată să o aducă pe altarul LIBERTĂȚII.

S-a sculat devreme. Avea ochii învinețiți de nesomn și chipul chinuit de gânduri. Cu mâna tremurândă a luat ferestrăul și a început să taie. Tăia fără încetare, încercând să ignore geamătul tulpinii, care semăna cu un plânset, de parcă pomul ar fi implorat-o să renunțe. Încă puțin și s-a prăbușit. Mugurii îmbobociți, gata să-și desfacă florile, s-au rătăcit printre firele de iarbă.

Primul. Al doilea. A treilea… Gâfâind de efort, și-a ridicat fruntea îmbrobonată de sudoare. S-a îngrozit. Fără pomi, grădina părea pustie și tristă. Și iarba se frământa, și casa părea dezgolită. Nimic nu mai arăta cum a fost.

Dar gata! Trebuie să se grăbească… Era aproape de miezul nopții, când a terminat scara. Era strâmbă și grea, în schimb, suficient de lungă, încât să treacă pe deasupra zidului.

N-a vrut să mai aștepte dimineața. Străpungând întunericul, s-a apropiat de zid și a sprijinit de el scara. A urcat timid treaptă cu treaptă până a ajuns sus. Respirația i s-a tăiat. Era atât de aproape! Trebuia doar să sară. Dar nu-și va frânge trupul oare? Oricum altă soluție nu are…

Un salt și a dispărut în întunericul nopții.

A zăcut inconștientă până a doua zi. Și-a revenit datorită soarelui puternic care-i ardea fața. O durea tot trupul. Aripile, de ce nu s-au desfăcut aripile?! A zâmbit discret. Era o ironie.

Întâi a aruncat o privire în sus de-a lungul zidului ce-i rămăsese în spate. I s-a părut și mai înalt, parcă se contopea cu cerul. Apoi a întors capul. În fața ei se deschidea infinitul. Era ceea la ce visase toată viața ei. Dar, vai, era altfel! Altfel decât și-a imaginat.

Iarba arsă de soare era plină de mărăcini, copacii rari, zbârciți și încovoiați de vânt sufereau parcă în singurătate, iar câmpia, plină de denivelări, străpungea adâncul orizontului.

S-a ridicat cu greu și un fior i-a străpuns trupul. Libertatea, cea pe care și-a dorit-o mereu, o înspăimânta acum. Ce să facă, unde să o apuce? Gândul i-a fugit la grădina ei, la pomii înfloriți și iarba mustoasă, la casa ei semeață, care a adăpostit-o și a încălzit-o atâta amar de vreme.

A început să plângă. Voia să se întoarcă. Dar nu mai avea scară și nici puteri să-și facă alta. Și chiar dac-ar putea, acolo doar nu mai e cum a fost. Nu mai există pomii, doar trunchiurile tulpinilor amputate și ramurile subțiri cu mugurii lor uscați împrăștiați prin iarbă.

Și-ar putea sădi alții pe care să-i aștepte să crească. Dar aceștia vor fi alții. De cei tăiați oricum îi va fi dor. Pentru că anume ei au fost alături de ea o jumătate de viață. Dar poate și mai mult, poate chiar o viață întreagă. Viața doar nu are limite clare. E foarte individuală. Și nu știi niciodată câți pomi ți-i dat să crești.