Ajutorul acordat de Romania Republicii Moldova, pentru lupta împotriva pandemiei, a zdruncinat un pic stabilitatea de mormânt din politica de pe Bâc. A provocat un val de emoții de la stânga la dreapta, răscolind sentimente și resentimente, ceea ce pentru un observator neavizat ar ridica anumite semne de întrebare.

Da, pe timp de criză, orice ajutor este binevenit și, în mod firesc, este întâmpinat cu recunoștință. Doar că ea se manifestă mai intens sau mai puțin intens, în funcție de încărcătura simbolică pe care o conține.

Lotul de echipament, foarte consinstent de altfel, dar mai ales prezența fizică a medicilor români în spitalale noastre, pentru a vindeca pacienții moldoveni, conțin, pe lângă valoarea practică, o importantă valoare simbolică. Or, anume ea răscolește emoțiile despre care vorbeam, pentru că aici contează foarte mult nu atât ajutorul în sine, cât cel care-l oferă. Dacă asta ar fi făcut americanii, de exemplu, ori rușii, chinezii sau alți ”parteneri strategici”, în mod sigur, impactul ar fi fost altul. Cred că evenimentul s-ar fi consumat mai mult în formalisme, fără să atingă însă coardele sensibile, așa cum se întâmplă în cazul de față. Pentru că România este mult mai mult decât un partener strategic, este un centru energetic, un factor destabilizator în ambele sensuri ale termenului. Orice manifestare a sa în direcția noastră provoacă aici un conglomerat de sentimente, de la ură și frustrare, până la dragoste și speranță. Și asta deoarece relațiile noastre cu România se sprijină nu pe fundament practic, ci sentimental, în cea mai mare parte. Iar vibrațiile pornesc de jos în sus, nu de sus în jos, cum se întâmplă în cazul altor țări.

Iată de ce, de fiecare dată când se întâmplă așa ceva, politicienii noștri sunt cumva împinși spre periferie, lăsați pe dinafară, adică devin automat mici și insignifianți, ca niște încurcă-lume inutili care se împleticesc printre picioare și perturbează solemnitatea momentului. Felul în care încearcă să se adapteze din mers și să se bage și ei în seamă arată de-a dreptul caraghios.

Anume din acest motiv, Igor Dodon se făcea ieri că plouă, mulțumind ploii și ”uitând” să pomenească despre mâna întinsă a fraților români. Faptul că nu a venit să-i salute pe oficialii de peste Prut și să le strângă mâna în semn de mulțumire nu are treabă cu uzanțele diplomatice, deși, indirect asta încerca să spună. S-a dus el la miez de noapte să întâmpine un avion în care nu se afla nimeni, iar în cazul delegației române și-a amintit brusc de protocoale! Igor Dodon și protocoalele diplomatice.

De cealaltă parte, ”prezidențiabila” Maia Sandu, care mai ieri se temea ca România să nu-i înghită republica cu tot cu națiunea ei civică, a devenit brusc atât de emoționată, încât și-a tras și o ramă la poza de profil, cu elogii la adresa ”fraților” de peste Prut, pe care-i vrea, vezi Doamne, alături în marea familie europeană spre care cică tinde.

Adevărul e că ambii au trăit același sentiment de frustrare și s-au simțit la fel de lipsiți de importanță. Ceea ce este adevărat. Ei sunt Luna, care poate străluci doar atunci când de pe cer lipsește Soarele. În momentul în care Soarele apare de după orizont, aceasta se transformă într-un disc pal, abia vizibil, care n-are decât un rol, cel de a provoca pe Pământ fluxuri și refluxuri. Soarele în acest caz este România, chiar dacă puțin politicieni de la București înțeleg acest lucru.

Orice s-ar spune, oricât s-ar încerca, Republica Moldova nu poate fi detașată de România. Suntem prea strâns legați unii de alții și, mai devreme sau mai târziu, drumurile noastre se vor contopi, cu sau fără voia politicienilor. România este a noastră, iar noi suntem ai României și nimeni nu va putea schimba această stare de spirit.

România, bine ai venit! Ne bucurăm mult că ești cu noi!