Nu-i așa că începeți ușor să aveți iritații numai la auzul cuvântului “federalizare”? Vi se face lehamite deja, atunci când cineva începe să vorbească despre asta și sunteți tentat fie să-l trimiteți la origini, fie să-l rugați să înceteze sau să schimbe subiectul. Credeți că această senzație este una firească? Nu. În realitate, sunteți cuceriți prin învăluire și scoși, puțin câte puțin, pe linie moartă. Dezamorsați. Această strategie se numește “Fereastra Overton”, căutați pe internet ce înseamnă. Am explicat și eu, într-un articol mai vechi, pe care îl găsiți aici, cum funcționează și cum vom ajunge, la un moment dat, să ne băgăm, singuri și nesiliți de nimeni, capul în laț și încă să le mulțumim ”stăpânilor” pentru asta.

Sunt convins că, deși majoritatea dintre noi a auzit despre această ”sperietoare”, prea puțini sunt cei care înțeleg ce înseamnă federalizarea în sine și de ce ar trebui să ne temem de ea. Pe asta se și mizează. Să nu înțelegem și nici să nu vrem să înțelegem. Așa că am să încerc să explic, într-un mod simplist, ce dracu’ o fi asta, iar geostrategii profesioniști pot să mă completeze, dacă vor, sau să mă contrazică, dacă n-am dreptate.

Moldova, prinsă între Transnistria și Găgăuzia

În primul rând, haideți să vedem ce înseamnă federație sau stat federativ. ”O uniune a mai multor state autonome (care își păstrează propria organizare) în cadrul unui stat unitar, cu un guvern central și cu organe de stat comune”, spune DEX-ul. Cred că nu-i nevoie de alte explicații.

Așadar, exact asta ar însemna o federație și în cazul nostru, a Republicii Federative Moldova, să-i zicem, – un  stat format din câțiva subiecți, care se bucură fiecare de o largă autonomie și participă, în același timp, în mod proporțional, la administrarea centralizată a statului comun. Care ar fi acești subiecți? Moldova, Transnistria, Găgăuzia.

Și ce-i rău în asta? Haideți să vedem. Întâi de toate însă, vreau să precizez că s-ar putea ca, atunci când subiectul va ajunge “pe tapet”, termenul de ”federalizare” să fie exclus cu totul din vocabular. Adică să fie înlocuit cu alții, mai puțin controversați, astfel încât să nu zgârie auzul moldovenilor. ”Statut special”, de exemplu, sau “autonomie foarte puternică”, așa cum s-a exprimat Igor Dodon, dacă vă mai amintiți. Pot fi și alții, desigur, dar, în esență, vorbim despre același lucru.

Există mai multe formule care pot fi aplicate. Cea clasică arată în felul următor: un parlament comun și alte trei foruri legiuitoare pentru fiecare entitate statală în parte. Parlamentul comun se ocupă de legile constituționale, politicile strategice, cele de politică externă și de securitate, iar cele locale fac legi care țin de administrarea internă.

Suntem mulți, români, dar ce folos?

Parlamentul de la Chișinău + Adunarea Populară de la Comrat + Sovietul Suprem de la Tiraspol. Toate acestea există deja, dar trebuie interconectate și format încă un legislativ, de această dată comun, care să cuprindă reprezentanți de la toate cele trei componente. Iată detaliul în care se ascunde dracul. Astăzi, Parlamentul de la Chișinău reprezintă puterea supremă și se formează prin votul tuturor. Doar că, noi, moldovenii, reprezentăm peste 80 la sută din populație, găgăuzii sunt vreo patru la sută, iar transnistrenii, cu toții la un loc, acoperă în jur de 15 la sută din total.

Prin urmare, noi dominăm categoric, din punct de vedere numeric, și putem forma ușor o majoritate, inclusiv constituțională. În cazul unei federalizări însă, situația s-ar schimba, categoric în dezavantajul populației majoritare. Parlamentul comun va fi format fie din trei părți egale (ceea ce ar fi catastrofal, în genere), dar poate fi format și altfel, mai “rezonabil”: Moldovenii – 50%, Transnistrenii – 30%, Găgăuzii – 20%. Pot fi și alte formule, nu neg, dar un lucru este cert: moldovenii nu vor avea, sub nicio formă, majoritate constituțională. Și nici nu vom mai avea drept de veto. Ce înseamnă asta? Dacă ne trezim într-o zi și vrem să aderăm la UE, de exemplu, sau la NATO, sau să ne unim cu România, sau să ne mutăm pe altă planetă (de ce nu?), nu va mai fi suficient să facem un referendum, iar apoi Parlamentul să confirme rezultatele cu votul majorității constituționale, cum se poate face astăzi. Va trebui ca același lucru să și-l dorească și celelalte două componente ale federației. Adică asemenea decizii vor putea fi luate doar prin consens. Dacă Transnistria și Găgăuzia nu vor fi de acord (și ele nu vor fi de acord, n-am nicio îndoială), Moldova va fi nevoită să se mulțumească cu un Chupa Chups. În caz contrar, ele vor fi libere să iasă din componența federației și să-și declare independența (apropo, statutul actual al autonomiei găgăuze prevede deja acest lucru).

Ei, mare lucru, veți zice, ducă-se în plata Domnului! Nu-i chiar așa de simplu, dragii mei, pentru că probabilitatea ca în ”statul Moldova” să existe un consens absolut este aproape nulă. Noi și azi, fără Transnistria și fără Găgăuzia, suntem rupți în două tabere beligerante. Fiecare din aceste tabere abia de poate forma o majoritate simplă, darămite una constituțională, chit că sunt formate ambele din moldoveni, în mare parte. Iată de ce, strategia șopârlei care lasă coada va fi imposibil de aplicat în cazul nostru. Adică ne-am sparge, pur și simplu, în bucăți. Și asta dincolo de alte riscuri, cum ar fi posibile conflicte violente sau chiar un război civil.

Așadar, ”soluționarea” conflictului transnistrean, cu Rusia și Germania pe post de moderatori, implică acest risc major, indiferent de formulă. Doar nu credeți rușii vor pleca și ne vor lăsa să ne ”reîntregim țara”, așa, pur și simplu. În acest caz, dispare logica formării și întreținerii acestor enclave, atâta amar de vreme.

Și aici am să vă mai atrag atenția la un detaliu. Uitați-vă la “republicile-surori” din fostul spațiu sovietic, care, la fel ca noi, se confruntă cu problema separatismului. Georgia (Osetia de Sud și Abhazia), Republica Moldova (Transnistria și Găgăuzia), Ucraina (Donețk și Lugansk). Peste tot sunt câte două regiuni “separatiste”, nu una. Apropo de Ucraina. Rușii ar fi putut acolo să facă o singură regiune separatistă mare, Novorossia, cum îi zic neoficial, însă ei au mers totuși pe formula DNR și LNR. Mai mult, ei ar fi vrut să mai facă și Republica Basarabiei de Sud și Republica Populară Odesa, dar n-au reușit, pentru că le-au dat foc ucrainenii în Casa Sindicatelor, Doamne, mă iartă. Deci, de ce două, cel puțin, și nu una mare? Ca să fie mereu doi contra unu, nu unu la unu, înțelegeți?

Autoînlănțuire în interes ruso-german

De ce are nevoie Rusia de așa ceva? În primul rând, pentru a-și asigura un ”cordon sanitar” în jurul său. Cum era arătura care se făcea, în Uniunea Sovietică, pe linia de frontieră, până la și după sârma ghimpată, astfel încât ”intrusul” care se încumeta să se apropie să poată fi descoperit ușor de grăniceri. Să nu fie scăpat înăuntru (sau afară, după caz), adică să nu poată trece fără să lase urme. Ținând cont de faptul, că NATO (a se citi SUA) se află chiar alături, această ”arătură” este absolut vitală, din punct de vedere al securității.

În al doilea rând, vorbim despre poziționarea geostrategică extrem de importantă pentru ruși, iar aici ne referim îndeosebi la dominația pe Marea Neagră. Or, Marea Neagră este poarta sudică a rușilor către Mediterană și, de acolo, către Oceanul Planetar. Iată de ce este important ca ei să controleze cât mai mult posibil din litoral, respectiv din apele teritoriale. Iar Crimeea este “farul” principal, deoarece pătrunde adânc în mare și oferă ”vizibilitate de ansamblu”.

Acum să ne referim pe scurt la așa-numita înțelegere dintre Rusia și Germania, care ne-ar viza, subiect care-i scoate din sărite pe unii comentatori de la noi. De ce i-ar trebui Germaniei așa ceva? Din raționamente pur economice. Germania este as la acest capitol și înțelege mai bine decât toți importanța spațiului și a resurselor, inclusiv umane.

De ce zona noastră ar fi importantă pentru ea? Pentru că este săracă. Iar în zonele sărace forța de muncă este cu mult mai ieftină. La fel, este ușor să-ți asiguri condiții fiscale preferențiale, deoarece autoritățile sunt vulnerabile și dependente. Mai poți să achiziționezi bunuri strategice și terenuri la prețuri de nimic.

Germania înțelege că, foarte curând, ”țările sărace”, din interiorul UE, de unde încă mai poate căra angro muncitori puțin pretențioși și plătiți cu trei parale (a se vedea cazul sparanghelului din plină pandemie) și unde mai poate încă dezvolta afaceri ”ieftine” din punct de vedere al întreținerii, i-ar putea arăta degetul mijlociu. În Vest, standardele s-au ridicat deja la cote “neprofitabile”, așa că rămâne Estul. Doar Ucraina are o populație de 40 de milioane de locuitori și este una dintre cele mai mari țări din Europa ca suprafață. Și asta în afară de resursele de tot felul de care dispune, dar și de poziționarea strategică.

Rusia însă, nu se pricepe la afaceri, dar este, în schimb, o supraputere militară și poate asigura “protecție” pentru afacerile germane. 50/50. În plus, s-ar cere și niște ”intervenții” germane în însăși economia rușilor, care iată stau, de vreo 30 de ani, asemenea piraților, călare pe lăzile cu aur și beau rom ieftin. Numai gazul cât face! Iar pentru asta este necesar de găsit un consens. Și se pare că acesta a fost găsit deja. Dar mai rămân niște detalii ”tehnice”, iar despre unul dintre ele am vorbit deja. Ca să fie eliminate toate riscurile și posibilele ”surprize”. Cum ar fi unirea cu România, în cazul nostru. De exemplu.

Vă mai amintiți cum făceau business bandiții, în anii ’90? Ei nu pricepeau o boabă în contabilitate și nici nu știau să facă planuri de afaceri. Ei reprezentau forța brută. Iată de ce, erau mereu în căutare de oameni capabili, pe care îi convingeau și chiar îi ajutau financiar să deschidă firme și să le dezvolte. Aceștia se ocupau de gestionarea propriu zisă a afacerilor, iar bandiții le asigurau protecția și își luau cota parte. Iată așa o paralelă aproximativă.

Desigur, există mult mai multe explicații și cu mult mai complexe decât am prezentat eu aici. Dar chiar și fără ele, ne putem da seama cât de important este pentru noi să ne păstrăm Libertatea. De decizie, de acțiune și de mișcare. Chiar și cu riscul de a rămâne flămânzi.