Prin definiție, birocrația are o conotație negativă, iar birocratul este perceput ca un personaj lipsit de viziune și incapabil de a intra în esență, în schimb, migălos până la iritare în ceea ce privește implementarea unor agende dictate de alții.

Deși sunt criticați de toată lumea, aceștia joacă un rol determinant în orice societate, pentru că fără ei nici un sistem nu poate rezista. Mai mult, cu cât politicile sunt mai utopice, cu atât birocrația e mai pronunțată, deoarece birocrații nu-și pun întrebări și nu suferă de contradicții interioare. A se vedea exemplul comunismului. Birocrația a fost o țintă predilectă în discursul lui Lenin, alături de burghezie, ca apoi, regimul comunist să construiască cea mai draconică birocrație din lume.

Cert este că politica și birocrația merg întotdeauna mână în mână. Politicienii nu pot rezista fără birocrați și viceversa. Este o relație de interdependență, iar dacă lucrurile sunt dozate corect, această simbioză poate avea efecte benefice pentru societate.

Politicianul e fiară răpitoare, e carnivor, el vede lucrurile în ansamblu, global, și nu are timp și nici plăcere să se piardă în detalii. Birocrații sunt însă ca animalele erbivore, care întrețin și completează fauna, fără însă a avea capacitatea de a o conduce. Iată de ce anume leii și tigrii sunt percepuți ca regi ai junglei, nu elefanții, în pofida faptului că ultimii îi depășesc pe primii la toate capitolele, inclusiv la mărime și forță. În oceane, iarăși, fiara dominantă e rechinul, care e răpitor, nu balena albastră, care se hrănește cu plancton microscopic.

Așadar, mama natură ne arată simplu și clar cum e orânduită lumea și numai omul, în autosuficiența lui nebună, încearcă mereu să întoarcă lucrurile cu fundul în sus și să transforme nefirescul în firesc. Cu titlu de paranteză, exact asta se întâmplă astăzi în marile cancelarii occidentale, în special europene, unde puterea a fost cedată birocraților-erbivori, în detrimentul politicienilor-carnivori, fapt care va duce, inevitabil, la o prăbușire răsunătoare a întregului ecosistem politic, cu consecințe greu de estimat, în momentul de față.

Dar să revenim la provocarea din titlu. Mi-am propus să analizăm puțin situația în care se află astăzi Pavel Filip, actualul (încă) președinte al Partidului Democrat. Indubitabil, el a fost o piesă de valoare pe vremea guvernării Plahotniuc. Am spus și reiterez că, în opinia mea, Pavel Filip a fost cel mai eficient prim-ministru pe care l-a avut Republica Moldova. Mai mult, a fost o figură în general pozitivă, care inspira încredere, respectiv, succesele acelei guvernări i se datorează și lui, în mare măsură.

La o ședință a Parlamentului, fostul lider al PL, Mihai Ghimpu, i-a spus lui Filip, care prezenta un raport de la tribuna centrală, că ar fi fost un prim-ministru perfect dacă… ar fi fost desemnat de liberali. Adică până și opoziția de atunci recunoștea, în sinea sa cel puțin, că, în pofida criticilor virulente și a fobiei unei părți a societății față de numele Plahotniuc (stare indusă tactic în mentalul colectiv, dar asta-i altă poveste), guvernarea de atunci a înfruntat cu brio multe provocări și a reușit uneori să scoată apă până și din piatră seacă. A pus în practică proiecte ambițioase și imposibil de realizat la prima vedere, a înfruntat curajos Rusia și a ajuns să vorbească apăsat de la tribune internaționale, inaccesibile până atunci, fapt care, iarăși, denotă forță, pragmatism și competență, oricât ar încerca unii să prezinte vechiul regim doar în lumină negativă.

Acest lucru l-a și încurajat probabil pe Filip să-și dorească preluarea conducerii partidului, după debarcarea lui Plahotniuc (în mod sigur, au existat și voci din afară care au încuviințat acest lucru). S-a crezut capabil, pornind de la această imagine, să reformeze și să ”europenizeze” partidul, fiind convins (iarăși, și de unii din afară) că este necesară curățarea de tot ce are legătură cu numele Plahotniuc.

Dar… EROARE!

PDM, fără Plahotniuc și cu Filip în frunte, a ajuns rapid o epavă, o legumă fără gust și culoare, care prezintă interes (și asta până la un punct) doar din punct de vedere numeric. Adică mai poate încă (!) servi drept balama, cum le place să spună unor analiști, care să încline balanța guvernării într-o parte sau alta, fapt care-l face important, într-o anumită măsură.

Totuși, a intrat într-un proces inevitabil de disoluție, iar dispariția sa completă de pe arena politică reprezintă doar o chestiune de timp. Orice s-ar spune, plecările pe bandă rulantă din partid și însăși apariția grupului PRO Moldova se produc anume pe acest fundal psihologic, chiar dacă actualii săi parteneri și Filip însuși încearcă să inducă ideea că motivația este strict de ordin pecuniar.

Filip a greșit din start. În primul rând, atunci când ales să-și asume doar ”meritele” fostei guvernări, iar ”eșecurile” să le atribuie exclusiv lui Plahotniuc și anturajului său. Când a crezut (sau i s-a șoptit la ureche) că, fără Plahotniuc, guvernul său ar fi făcut bortă-n cer, iar numele Filip ar fi rămas în analele istoriei. Când a încercat să se scuture de povara celui detestat, fără să-și dea seama că în acest fel se dezgolește, că rămâne fără nimic. Pentru că da, Guvernul Filip nu există fără Plahotniuc, sunt noțiuni complementare, care nu pot fi separate. Plahotniuc, nu Filip, a adus partidul la cel mai mare scor înregistrat vreodată, Plahotniuc, nu Filip a făcut piruete politice amețitoare, care au stârnit rumori atât în interior, cât și în exteriorul țării, și a transformat această formațiune într-o forță de temut. Prin metode ortodoxe sau mai puțin ortodoxe. În memoria colectivă acea perioadă va rămâne ”pe vremea lui Plahotniuc”, indiferent dacă despre ea se va vorbi de bine sau de rău. Indiscutabil, rolul lui Filip a fost important, dar a fost strict executiv. A fost acea simbioză dintre politician și birocrat despre care vorbeam mai devreme. Pentru că Plahotniuc e animal politic răpitor, iar Filip e animal politic erbivor.

De altfel, același lucru se poate spune și despre cuplul politic Filat-Leancă. Poate mulți nu știu, dar Iurie Leancă a avut un rol determinant în negocierea Acordului de Asociere cu UE și, în general, a deschis foarte multe uși pentru premierul Filat. Singur însă n-a putut face politică, în pofida ratingului ridicat de care se bucura odată. De ce? Simplu, pentru că Leancă e birocrat, la fel ca Filip, nu politician. Oamenii migăloși, hiper-organizați, atenți la toate detaliile și foarte prudenți se împotmolesc la prima cotitură, dacă nu au pe nimeni în spate.

Drama lui Filip constă astăzi în faptul că, în loc să devină figură centrală, în virtutea noii funcții, a devenit, dimpotrivă, periferic, mult mai mic decât lupul politic Diacov și chiar mai neimportant decât personaje precum Nichiforciuc sau Andronache, total anonime până mai ieri. Așadar, PDM-ul ”curățat de Plahotniuc” s-a transformat într-o gașcă neomogenă, fără niciun fel de identitate și a cincea roată la căruța unei guvernări tot mai nepopulare, care scârțâie din toate încheieturile.

Așa că povestea cu ”diaspora din Miami”, care cică i-ar distruge partidul (chiar dacă este adevărată), mai mult îl dezavantajează decât îl avantajează. Plus la toate, îmbățișarea lui Dodon pare a fi mult mai mortală decât cea al lui Plahotniuc. Pentru el, în primul rând, ca om de stat și bun manager, pentru că partidul său, clar, nu mai are nici un viitor.