Mama mea este profesoară. Pensionară. Continuă să activeze de nevoie. Nu de nevoie personală (are din ce trăi), ci de nevoie colectivă. Mai exact, din solidaritate, bun simț, din responsabilitate. Pentru că, dacă ea sau alți pedagogi pensionari renunță, se închide școala. Iar o localitate fără școală este sortită pieirii.

Anul acesta era cât pe ce să se închidă școala, anume din cauza faptului că profesorii pensionari au decis să plece. Pandemia, isteria, tot acest simulacru online a fost prea mult pentru ei. Asta în afară de presiunea psihologică la care au fost supuși de către amatorii cu state de la vârf, care n-au făcut altceva decât să-i folosească pe acești oameni pe post de cobai, adică să facă experimente și să testeze pe ei tot felul de politici idioate.

Au răbdat cuminți toate înjosirile și ofensele, inclusiv atunci li s-a pus la îndoială onestitatea și au fost somați să scrie rapoarte peste rapoarte prin care să-și justifice cei câțiva bănuți pe care-i primesc lunar pentru efortul lor.

Cel mai greu de suportat pentru ei a fost însă incertitudinea. Iată de ce, înainte de începutul noului an școlar cei mai mulți dintre eu zis: ”GATA! Lăsați-ne în pace!”. Când au înțeles că se închide școala, s-au dezmeticit cu toții, și părinții, și autoritățile locale, și ștabii din învățământ. ”Vă rugăm frumos!…” Și au cedat până la urmă. Pentru a nu avea pe conștiință închiderea școlii, din responsabilitate față de elevi, pentru onoarea de dascăl.

… Acum, acești oameni sunt obligați să stea toată ziua cu vizieră și mască pe față, pentru a împiedica răspândirea virusului. Ca să nu molipsească pe alții sau alții să nu-i molipsească pe ei. Și nici să se apropie de copii n-au voie. Ca niște ciumați. Nu, nu faptul că se sufocă îi chinuie cel mai mult, ci teama de a părea ridicoli, de a ajunge subiect de glume printre discipolii lor. Copiii pot fi extrem de cinici, iar profesorii știu mai bine decât oricine acest lucru.

Și, după toate aceste umilințe, vine un nesimțit, cu pretenție de șef de stat, și îi scuipă în suflet. Vezi Doamne, omul își face campanie electorală și are nevoie de niște poze prin care să arate că lui îi pasă de Educație și de viitorul copiilor. Să-și facă transfer de autoritate de la niște oameni necăjiți, care chiar fac ceva pentru acești copii. Ca parazitul care se hrănește din efortul și trupul altuia.

Culmea e că nesimțitul, cu pretenții de șef de stat, nici măcar n-a încercat să simuleze bunul simț. Din contra, a decis să-și bată joc de ei, să le sugereze că sunt niște luzări, niște oameni de nimic. Să le spună indirect că masca și viziera sunt pentru proștii care se hrănesc cu firimituri, nu pentru oamenii importanți. Oamenii importanți nu dau o ceapă degerată pe restricțiile pe care ei înșiși le impun. ”Lucrați și tăceți din gură, fraierilor! Zâmbiți în poză, ca să creadă proștii că m-ați așteptat cu lacrimi în ochi și că toată speranța voastră e în mine. Nu contează că asta vă descalifică total în fața acestei societăți debusolate. Ptiu!”

A făcut mizeria și a plecat. Cinic, ticălos, insalubru și bălos. Iar profesorii, din nou terfeliți și umiliți în ultimul hal, și-au șters scuipatul de pe față și-au pus măștile și vizierele și și-au reluat rolul de ciumați, pentru cei câțiva bănuți pe care îi vor primi la final. De dragul copiilor, a responsabilității și a demnității de dascăl.

Nu știu câtă sinceritate și câtă politică conține mesajul ministrului Educației, Igor Șarov, prin care îl pune la respect pe nesimțit. Se întrezărește și una, și alta. Dar asta contează mai puțin. Important că a avut curajul să spună, să recunoască acest  adevăr dureros. Și să-și facă mea culpa, într-un fel. Hai, Dodon, dă-l jos pe curajos!