PURGATORIUL UNIONIȘTILOR. ”Cei patru apostoli erau trei, Luca și Matei”

Pentru unioniștii de pe cele două maluri ale Prutului, alegerile prezidențiale din 1 noiembrie nu sunt despre prima funcție în statul-fantomă Republica Moldova. Până și cei mai romantici și naivi dintre ei înțeleg prea bine că miza acestui scrutin nu este și nu poate fi fotoliul de președinte, deoarece nimeni dintre candidații care își asumă deschis dezideratul Unirii nu are nici cea mai mică șansă să-l obțină. 

Adevărata miză este alta: adunarea unioniștilor sub un singur steag, în jurul unui singur lider. Altfel spus, scopul real al participării unioniștilor la aceste alegeri este formarea unui partid puternic, care să unească toate forțele răzlețite ale acestui curent, în perspectiva unor lupte politice viitoare și cu adevărat importante. Un partid care să reușească ceea ce astăzi pare imposibil, adică să convertească în voturi un uriaș potențial politic.

Iar în primă fază, adică acum, se va decide cine rămâne și cine pleacă. Definitiv.

Fenomenul vulcanului adormit

Și recensământul din 2014, și toate sondajele de opinie arată clar o realitate care nu poate fi anulată, indiferent câte contra-argumente ar aduce așa-numiții gânditori practici. În Republica Moldova, unioniștii reprezintă o treime din populație. Fiecare al treilea om ar vota astăzi pentru Unire, în cazul unui referendum. Puțin, spuneți? Nu, este mult, inimaginabil de mult, în actualul context geopolitic.

Orice om cu mintea lucidă înțelege ce forță este aceasta și ce ar însemna formalizarea și instituționalizarea acestor energii. Mai ales în condițiile în care orice tentativă de a consolida și valorifica ”independența” acestui stat a eșuat, până la urmă. Nicio ofertă politică de până acum, fie ea ”de stânga” sau ”de dreapta” (în înțelegerea deformată a acestor termeni), menită să transforme ”independența” dintr-un act tranzitoriu în unul final, nu s-a dovedit a fi realistă. Întâi s-a spulberat ”iluzia CSI”, iar astăzi este pe care să se spulbere și ”iluzia europeană”. Iar de aici până la falimentul total al ideii de ”statalitate” nu este decât un pas. 

Când se va consuma și această ultimă iluzie, unioniștii vor ieși din nou în scenă, cu forța energetică a unui vulcan trezit din adormire. Acest fenomen social-politic este unul ciclic și se repetă periodic de mai bine de 200 de ani, de când s-a produs prima fractură majoră în corpul nostru social și identitar. 

Unirea este idealtrăire, emoție, nu o banală soluție practică

Cea mai mare greșeală pe care o fac politicienii care încearcă astăzi exploateze ideea unionistă constă în faptul că o prezintă exclusiv ca pe ceva practic, util, avantajos. Vorbesc despre pensii și salarii, justiție, liberă circulație și tot felul de alte lucruri materiale care sunt și ele importante, dar nu în măsură să trezească monstrul din amorțire. 

Or, pentru nucleul unionist dur, Unirea înseamnă cu mult mai mult decât atât. Este un act de eliberare națională, de corectare a unei nedreptăți, de revenire la firesc, de împlinire sufletească, este leacul pentru o rană sângerândă. O luptă infinită între ”BINE” și ”RĂU”.

Unirea înseamnă DOR, în primul rând. De Casă, de Neam, de Familie. Adevărata simțire care derivă din unionism o poți vedea pe fețele oamenilor care au căzut în genunchi, în ’40, pe străzile Bucureștiului, dar și pe ale celor care se rugau, cu icoanele în mâini, în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, în 1989. Spirit de jertfă, durere și speranță. Aceste simțăminte nu le poți înlocui cu bunuri materiale efemere.

Iată chintesența conflictului mocnit, care împarte în două societatea noastră. Este absolut fals când se spune că societatea noastră se împarte, conceptual, între Vest și Est, între pro-europeni și pro-eurasiatici. Uniunea Europeană și cea Eurasiatică arată, mai degrabă, niște direcții abstracte, fără destinație exactă, sunt niște spații periferice și neclare, aflate mult prea departe de epicentrul conflictului. Aceasta explicație e pentru profani, un ambalaj viu colorat care ascunde fondul problemei, o încercare de a transforma energia în materie, ceea ce nu-i posibil. Energia poate fi folosită în scopuri lumești, poate să miște lucrurile într-o direcție sau alta, dar nu poate fi transformată în materie.

Or, în realitate, lupta se dă între aceleași două vechi nuclee, între plus și minus, între spiritualitate și materialism, între Dreapta și Stânga. Adică între Națiune și Popor. Pe de o parte e instinctul de autoconservare, datoria morală și simțul dreptății, de cealaltă – nevoile lumești, derivate din frică, uitare și plăcere trupească. Românism contra imperialism străin. Punct. Acest război va continua, indiferent cum se va reconfigura lumea, cu sau fără uniuni europene, vamale și de care o mai inventa Geopolitica.  

Unioniștii de fond și cei de suprafață

Există mult rafinament aici și, în același timp, o rigiditate de stâncă. Este total greșit să-i împarți pe unioniști în doar două tabere marginale, una profund lirică și depășită de timp, alta războinică și conflictuală, mereu tentată să se victimizeze, care exploatează superficial simțurile primare, animalice. 

Adevărata forță unionistă nu se manifestă deschis, ea tace și așteaptă momentul. Iar când acesta vine, lovește fulgerător. Și atunci înmulțiți fiecare unitate la cinci, așa cum fac de obicei sociologii. Pentru că exponenții săi sunt ofițeri în rezervă, nu ostași de duzină, sunt oameni căliți, din punct de vedere fizic și moral, și ancorați adânc în simțul datoriei. Ei sunt măduva, care stă ascunsă după piele, carne și os. Pe aceștia nu-i atragi cu tot felul de momeli lumești. 

Atenție! Un partid care se prezintă ca fiind unionist, dar care nu se preocupă să ajungă la miez, va rămâne mereu pe dinafară. Trupele de elită nu pot fi conduse de amatori și asta explică totul.

Fără Ghimpu, Chirtoacă nu mai există

Dar să revenim la actuala cursă prezidențială. Cum am mai spus, importanța ei pentru unioniști constă în faptul că poate servi drept filtru, în nevoia tot mai stringentă de instituționalizare a curentului unionist. Adică se va alege vârful de lance care ar urma să pună temelia unei mișcări politice puternice. Întâi au fost patru pretendenți la acest rol, apoi au rămas doi și, până la urmă, va rămâne unul. Sau poate niciunul și va fi necesar un nou test de rezistență. Și asta e posibil.

Așadar, cine sunt finaliștii? Dorin Chirtoacă și Octavian Țâcu. 

Totuși, după mine, Chirtoacă a ieșit deja din joc. Retragerea totală a lui Mihai Ghimpu l-a lăsat fără conținut. Pentru că, în cazul PL, Ghimpu a fost fondul, iar Chirtoacă suprafața. Mihai Ghimpu, așa cum e el, butucănos și necioplit, era conectat la firul roșu, Chirtoacă însă a fost un simplu ambalaj sclipitor, care învelea esența. Rămas fără esență s-a transformat în nimic. Problema lui, care i-a fost fatală, este că nu a înțeles un lucru simplu: mișcarea în fruntea căreia a ajuns, la un moment dat, în virtutea circumstanțelor, e ca un aisberg – la vedere e doar vârful, o mică parte, restul stă ascuns în adâncuri. Ghimpu știa asta, Chirtoacă nu. Desprinderea sa de Ghimpu a fost egală cu desprinderea vârfului aisbergului de propriul corp. Prin urmare, astăzi Chirtoacă plutește în derivă. Ca o bucată mică de gheață dusă haotic de val. 

Octavian Țâcu a păstrat însă o portiță deschisă către această platformă. Dar depinde de el dacă o va vedea sau nu. Dacă va înțelege momentul unic în care se află sau va continua să se bată cu frunzele și să-i dea șuturi în fund lui Chirtoacă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.