Părinții mei erau de o vârstă, s-au născut și au crescut în același sat și au învățat în clase paralele. Când era în clasa a patra, tata și-a spus că se va însura cu mama când va crește. Iubirea lui tainică nu era însă împărtășită, la acea vreme, și de aleasa inimii lui. Mama-copil era o fire dinamică și isteață, frumușică și îmbrăcată elegant, încât le era dragă tuturor băieților. Așa că tata era doar unul dintre amorezi, în accepția ei. După mulți ani, când tata îi reproșa, cu umorul său fin, lipsa ei de atenție în copilărie, ea se apăra jenată: ”Dacă erai ’nalt, slab și clăpăug!…”

Au crescut mari și s-au dus fiecare în drumul său. Tata – la Chișinău, mama – la Bălți. Părea că este aproape imposibil să se mai intersecteze vreodată. După ce a absolvit colegiul, pe tata l-au luat la armată, în Budapesta. Mama era studentă.

După armată, tata nu mai era băiețelul acela sărăcuț, înalt, slab și clăpăug. Se făcuse un tânăr chipeș și elevat, avea salariu mai mare decât directorul și era îmbrăcat în haine de firmă, aduse din străinătate de verișorul lui, care era marinar. În plus, cânta. În formație. Era solistul principal, fondatorul și coordonatorul trupei. Sâmbătă, se făceau dansuri (încă nu exista noțiunea de discotecă). Cu muzică live, cântată de formația lui tata. Toate fetele erau îndrăgostite de el. Dar el tot pe mama o iubea.

Mama tot era frumoasă, roiau cavalerii în jurul ei. Când tata a revenit în sat și s-a dus să o caute, ea se întâlnea cu un alt băiat, un tânăr intelectual, cu câțiva ani mai mare. Nimeni nu mai punea la îndoială faptul că, în curând, se vor căsători…

S-au întâlnit la o nuntă. Mama – cu iubitul ei, tata – singur. Intelectualul mamei a făcut atunci greșeala vieții lui, s-a îmbătat. Iar mama nu suportă oamenii beți. A venit lângă tata, l-a împins pentru a-și face loc și a spus supărată: ”Eu am să stau aici”.

Peste jumătate de an, s-au căsătorit. Aveau ambii 22 de ani. El era orfan de tată, ea – orfană de mamă. Bunicul se recăsătorise, iar mama vitregă era nu tocmai binevoitoare. Bunica era geloasă. Băiatul ei, frumosul, dragul ei băiat, singurul bărbat care i-a mai rămas după moartea bunicului, o iubea pe alta. S-a însurat și s-a dus cu ea. Era femeie înțeleaptă, dar își înăbușea greu gelozia. Mama, tânără și rebelă, se supăra pe soacra ei. Săracul tata, era între ciocan și nicovală. Și-a iubit mama până la lacrimi, iar moartea ei prematură, la 50 de ani, l-a devastat.

Părinții mei nu aveau nimic la început. 200 de ruble le-au rămas după nuntă. Cu chiu, cu vai, au cumpărat o casă bătrânească, iar acolo era doar un ceaun. Nu aveau nici măcar linguri. Dar erau atât de fericiți!

După aceea, ne-am născut noi. Patru copii, unul după altul. La 30 de ani, s-a născut mezina familiei, sora mea mai mică. Patru copii la 30 de ani! Nu era nimeni să-i ajute. Nu aveau părinți, care să stea, din când în când cu noi, singura la care apelau uneori era Galea, verișoara noastră, fata mai mare a surorii mamei. Galea era cu doar câțiva ani mare decât noi, dar părinții se puteau baza pe ea, pentru că era responsabilă și atentă.

Așa am crescut. Umblam întotdeauna curăței, învățam bine și eram educați. Toată lumea ne admira familia. Tata era șef pe sindicate și cânta, mama era învățătoare. S-au apucat să-și ridice casă. Câștigau bine la acea vreme, dar oricum era foarte greu. Nu erau materiale de construcții, totul se dădea pe blat, era foarte complicat să faci rost de niște saci cu ciment, ardezie, scânduri.

Ne-am mutat în casă nouă de ziua mea, pe 19 decembrie 1984. Era Sfântul Nicolae, hramul familiei noastre, sărbătoare dublă, a mea și a tatei. Am împlinit cinci ani atunci și îmi amintesc ziua aceea în detalii. Trei camere erau amenajate, alte două nu erau încă terminate. Simt și acum mirosul de vopsea, cu care a dat mama podelele, cu o zi înainte. Nici nu se uscase încă bine. A venit multă lume la noi. Așa era atunci, oamenii veneau neinvitați, nu știai niciodată câți oaspeți o să ai, așa că trebuia să gătești mult, să fii sigur că nu rămâi fără mâncare pe masă. În toiul petrecerii, tata a luat chitara să cânte și a urcat pe unul dintre cele două fotolii, proaspăt cumpărate. A urcat cu picioarele pe el și s-a așezat pe spetează. Peste câteva secunde, fotoliul a cedat. S-a rupt. Și așa am rămas mulți ani cu două fotolii, unul bun și altul stricat. Se putea sta pe el, prin urmare, a continuat să facă parte din viața noastră.

Tata era un om corect și cinstit. În Uniunea Sovietică, toată lumea fura, numai el nu. Paradoxal, dar lumea vedea atunci în asta o slăbiciune. Adică să nu furi. Gospodar era considerat acela care fura mai mult. Trist, dar adevărat.

După  ’89, au venit vremuri grele pentru toți oamenii, mai ales pentru cei cinstiți. Iar părinții mei erau oameni cinstiți. Așa că știu ce înseamnă greutățile.

În ziua de azi, ca să spargem rutina și să ne colorăm viața, mergem la mare, la munte, ieșim cu familia în oraș, altfel ne plictisim. Pentru toate acestea este nevoie de bani, uneori destul de mulți. Când eram mici însă, nu mergeam nicăieri. Stăteam acasă, dar nu știu cum se făcea că nu ne plictiseam. Aveam o viață plină și interesantă, destul de colorată. Și nu investeam niciun ban în asta. Aproape curios.

N-am mai văzut pe nimeni, niciodată, să se iubească așa cum se iubeau părinții mei. Tata glumea. Întotdeauna. Se trezea primul dimineața și ieșea afară. Trebăluia prin curte. Mama își permitea să doarmă mai mult. După vreo două ture prin ogradă, tata intra în casă, cu fața senină și șireată și ne recita o poezie. Compusă de el ad hoc. Versuri simple, dar pline de umor și toate despre mama. Îi dedica solemn și plin de haz poeziile, iar noi ne prăpădeam de râs. Mama se forța să nu râdă, încercând să pară serioasă: ”Du-te, măi, de aici!” Tata se întorcea triumfător și mergea să se spele, la bucătărie. Prin ușa întredeschisă, auzeam: ”Unule, bunule, unde ești, săpunule?!…”

Seara, la 7:00, se stingea lumina. Era încă devreme, nu era timpul de culcare. Aprindeam lampa cu gaz și ne cocoțam în spate la tata, iar el începea să ne povestească istorioare. Atât de interesant povestea, încât nu auzeai nici musca. Cele mai multe erau despre copilăria lui. Le-am auzit de atâtea ori, dar nu ne mai săturam să-l ascultăm. Odată, nu mai știa ce să ne povestească și s-a apucat să compună o poveste. Despre Broscuța-orăcuța (personajul bun) și Tarzan-răulean (logic, personajul rău, un băiețel neastâmpărat, care chinuia animalele). Și inventa, inventa, însă, dintr-odată, nu știa ce să mai spună și a făcut o pauză. Tăcere apăsătoare. La un moment dat, se aude glasul mamei: ”- Și?”. Adică, ce s-a întâmplat mai departe? Tata a izbucnit în râs, de se ținea de burtă, și îi răspunde: ”Ești mare, povestea nu-i pentru tine!”

Aproape în toate sâmbetele și duminicile, când nu era post, tata avea nunți. Cânta, să câștige bani. Venea acasă rupt de oboseală, dar nu mergea niciodată direct să se culce. Mamei îi dădea banii, iar nouă bomboanele pe care le lua de la nuntă. Era un moment foarte frumos. Țopăiam în jurul lui, iar el scotea din buzunar mâna plină cu bomboane și le dădea pe toate unuia dintre noi. Ca să vadă cum le vom împărți. Să fie la toți egal. Apoi, se punea în patru labe și ne îndemna: ”Haideți cu calul”. Ne urcam bucuroși în spatele lui, toți patru, iar el făcea ture prin cameră. După aceea, se așeza pe pat, se lăsa pe spate și adormea. Așa, îmbrăcat cum era. Iar mama se ducea la bucătărie, încălzea apă, o turna în lighean și venea lângă el. Îi scotea atent ciorapii, îi sufleca pantalonii și îi spăla picioarele. Așa, prin somn. Ușor, ușor, ca o mângâiere. Erau umflate, stătea toată noaptea în picioare. După aceea, i le ridica ușurel pe pat, îi scotea pantalonii și cămașa și îl învelea.

Nu-mi amintesc ca mama să fi dormit vreodată atunci când tata lipsea nopțile de acasă. Stătea trează până dmineața și îl aștepta. Și acum mi-i greu să înțeleg. Ani la rând, noapte după noapte, ea stătea trează și îl aștepta. Tresărea la fiecare foșnet și alerga la geam. Atât de tare se temea să nu pățească ceva, încât nu putea să adoarmă.

Se mai certau, ca toată lumea, dar nu a aflat nimeni niciodată despre asta. Mama, oricât de supărată ar fi fost pe el, nu se plângea nimănui. Nici măcar surorii mai mari. Se temea să nu-l vorbească cineva de rău, vroia ca toată lumea să-l știe om cumsecade. Când ieșeau amândoi în sat, întorceau toate privirile. Erau foarte frumoși.

Când am aflat că tata are cancer, cerul s-a prăbușit peste noi. Nu puteam să credem că ni se întâmplă nouă. Doi ani am sperat. Până în ultima clipă. Cancerul este o boală cumplită, te mănâncă din interior și provoacă dureri groaznice. Știam de la alții că, în ultimele zile, bolnavii strigă, urlă de durere. Dar tata a tăcut. Nu a scos niciun geamăt. Doar atunci când rămânea singur mai ofta discret. Când veneam lângă el, se străduia să glumească. Da, cu fața crispată de durere, el glumea. Știa că și așa suferim și se străduia să nu ne provoace mai multă durere. În ultimele zile, eram acasă eu și cu sora mai mare. Mama nu dormise vreo săptămână. Ațipea câte o jumătate de oră, nu mai mult. Lângă el. Dacă mișca o mână, tresărea și se trezea. Noi vedeam că ea se stinge odată cu el și am convins-o, cu greu, să meargă în altă cameră să doarmă. După jumătate de oră, a venit înapoi: ”Nu pot să-l las singur”.

El a lăsat-o însă. S-a stins, într-o zi neagră de vineri.

P.S. Vocea lui, atât de dragă, doar ea ne-a mai rămas.